LILIANA CORA FOȘALĂU

 

Un Ovidiu în fiecare

În fiecare din noi e un Ovidiu
exilat la Tomis
sau în altă parte,
departe de patria
de care marea îl desparte.
Mai aproape sau mai departe
de îngerul rămas singur în mine,
mă întreb, dragoste,
dacă să te caut se mai cuvine.

Drumul de cuvinte pe care-l străbat
se preface în pulbere, nu e drum,
calea întoarcerii este calea singurătății,
apă neagră la Tomis
ca atunci și acum.

 

Toamna

Toamna – un miros purtat din copilărie
în porii ființei,
nuci arătându-și sfios goliciunea
sub verdea inutilă podoabă,
struguri cu gândul plecați deja
pe calea sângerie a mustului,
miez nestatornic între solid și lichid.
Cum să muști din tomnaticul fruct
rostuit curgerii,
nemuririi din trecerea lăudată?
Înspre gutui te întorci,
aurul lor luminează viața ta toată,
pârgul, întoarcerea, așteptarea,
credința că-n noi
copilăria și toamna
nu vor muri niciodată.

 

Floarea-soarelui

Punte pe cale între cer și pământ,
chip răsărit din semințe de vară,
miere curgând din petală-n petală,
cerc rotitor,
luminător înflorit,
unde semnul lui mâine deja s-a ivit
în plecarea frunții lui azi
către ruga de seară.

 

Rochița cu flori

Rochița cu buzunare cu flori
din care se revărsa, pe unde treceam,
primăvara,
a rămas într-un gând
din care lumea
se mai întoarce către mine zâmbind,
lumea bunicilor și-a duminicilor
cu inimi la porți,
satul pe care peste vreme în suflet îl porți,
sămânță de gând lunecând
peste trecerea dintre praguri și sorți,
gând din care nu mai vrei să cobori,
petală solară desprinsă
din rochița iubită,
cu buzunare cu flori.

 Logodiți cu clipa

Pentru-a nu ne feri
de ceva ce ne ține
pe pământ mergători -
frământarea de sine -,
vom porni pe un drum
foarte lung de-așteptare
neașteptând nimic,
necerând îndurare,
doar cu macii în vânt
scuturând pe câmp floare,
visând pâine în spicul
îndreptat către soare,
purtând ape-n privire
(și albastre și verzi),
rădăcinile-n fire
și în sânge curgând
nesecată iubire,
cu ochii treji veghind
spre a nu cădea pradă
unui apus flămând
care astfel ne știe –
logodiți doar cu clipa
căzătoare-n vecie.

 Toate viețile sunt povești

Toate viețile sunt povești,
noi suntem toți povestitori,
și tu ești,
toți și toate vor trece,
oare cine va fi
cel care va rămâne
pentru a povesti,
pentru a ne purta
peste ape și flori,
mai departe de lumea
de declinuri și sori,
unde norul se pleacă
pentru-a naște senin,
unde lutul e urmă,
iar cuvântul - divin!
Oare cine din noi
va putea să ne treacă
peste căi vechi și noi,
aproape de strămoși,
pentru a ne aduce
prin cuvânt înapoi,
lângă marea poveștii
care curge prin noi?
           

Liliana Cora Foșalău: Membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iași, profesoară de literatură la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A publicat mai multe volume de poezie (Timpul cândva, Poeme de vreme și vin, Căutători de iubire, Pandelirice), dar și cărţi de critică literară (Dynamique de l’identité dans la littérature francophone européenne, Baudelaire. Poésie, poète, poéticité entre Romantisme et Modernité) și diverse studii despre cultura vinului (Le vin dans la poésie roumaine, Le monde lexical du vin, Du boire au dire et àl’écrire: le Vin dans la littérature). Ca traducătoare a publicat un volum Mihai Eminescu Poeme – Poèmes, o mini-antologie a poeziei vinului în literatura română cu traducere în franceză (Vinul lumii – Le Vin du monde), Antologia umorului negru a lui André Breton și două romane din literatura contemporană din Maghreb (Kaouther Adimi – Nos richesses / Bogăţiile noastre și Wafa Ghorbel – Le Jasmin noir / Iasomie neagră).

Citește mai multe poezii aici: Să iubești cuvintele și Iarăși spre vară

 

Copyright © 2023 Liliana Cora Foşalău
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.