Însingurare
Însingurarea e,
cred, o
furișare, neobservată de
nimeni, în umbra
ta (nu-mi vorbiți
de singurătate, aceasta
nu depinde de
voi, singurătatea e
a lumii, dar
însingurarea,
însingurarea
e a ta). Când te
însingurezi, cobori,
ca într-o
peșteră ancestrală,
în propria umbră.
În întuneric, pipăi
după o
scobitură în care
să încapi, îți
amintești că este
una în care ai
mai stat, demult...
Te așezi acolo,
foetusian, iar
timpul e, acum,
doar un zumzet
depărtat care nu te
atinge, căci
însingurarea nu
trăiește în
durată. Încet,
stânci nevăzute acoperă
ieșirea din
peștera-umbră. Ce
liniște se lasă...
Dacă te-ai fi născut,
aș fi putut să-ți
arăt fluturii.Cum
să-ți spun – fluturii sunt,
de fapt, niște
flori cărora le-au
crescut aripi, așa
încât acum pot zbura și
astfel își vizitează
prietenii și
iubitele – adică celelalte
flori. Culorile lor
sunt puse de
copiii care s-au jucat
printre flori, fără
să știe care
dintre ele vor deveni
fluturi...
Ai fi văzut că, după
un timp, obosiți
de zbor, se așază
pe câte o floare și,
după un timp, culorile
lor se contopesc
cu culorile
florilor – se întorc definitiv
acolo unde și-au
început zborul.
umplut de soare,
gâlgâind a curs lumina
lui în mine, ca
dintr-un butoi necuprins,
ca un bețiv nesățios am
băut lumina, dar
nimeni nu m-a văzut
beat, căci de atâta lumină
am devenit
transparent, oamenii
trec acum prin
mine, fără să mă vadă,
iar când ies, pe
partea cealaltă, sunt
puțin murdari de
lumină, pete de lumină
lucesc ici și colo, pe
hainele lor, ca
niște boabe de
rouă – rouă de lumină.
Merg printre oameni,
nevăzut, și
oamenii se miră, mereu,
și se întreabă unii
pe alții „de unde miroase
așa tare a
lumină?”
Pești
Se spune că odată, de
mult, un poet nichitian a
vrut (nu se știe dacă
din furie, sau din
tandrețe, sau de tristețe)
să înece
cuvintele în mare. Atunci,
de frică să nu se
înece, cuvintele
s-au transformat în
pești, de diferite
forme, culori și mărimi,
după cum erau și
cuvintele. De
câteva ori pe an, peștii
se adună în
stoluri și vin la
țărmul mării, ca la
un festival de
poezie, pentru că ei
își amintesc mereu că
la început, la
început, și pentru ei,
a fost Cuvântul, iar
Cuvântul era la
poetul nichitian.
Bătrânețe
Pe nesimțite, firul s-a furișat din ghem,
Nici ochi, nici gând, vreodată, spre el n-am îndreptat,
Mirajul contingenței privirea mi-a furat
Spre zgomotosul, fadul și sclipitorul rem.
Acum pierite-s toate-ntr-un hău îndepărtat
Din care tot mai palid și tot mai greu le chem,
Dar vor lipsi-n cortegiul final, de recviem –
O mască-nșelătoare, de care-am și uitat.
Dar altă lume-mi scaldă privirea în mirare,
Alte culori se-adună și freamătă de-acum,
Însingurat, voi merge alături, pe-o cărare
Ghicită-abia în iarbă, departe de-orice drum,
Și așteptând să vină și ultima chemare
Ce va închide-un cerc, moriatur, ergo sum.
Blog: Emil Dinga
Citește mai multe poezii și profilul
autorului aici: Emil Dinga
Citește aici: Emil Dinga - Cuvinte, Emil Dinga - Poezii
Copyright © 2023 Emil Dinga
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu
acordul autorului.