EMIL DINGA - CUVINTE

 

Ninsoare

Se năpustesc de-a valma, din cerurile’nalte,
De parcă răsturnați îs dintr-un ciudat năvod,
Pești albi ce-noată-n aer, în răsuciri învoalte,
Și se opresc să doarmă într-un tăcut prohod.

Sau poate-s păsări albe, migrând definitiv
Din zborul fără tihnă, în liniștea uitării
În care să se-așeze și-adoarmă lenitiv,
Cum doarme picătura-n îmbrățișarea mării.

Sau, oare, sunt doar aripi ce pasăre nu au
Și vin acum s-o afle și să se reunească?
Din fulgii de pe brațe văd pene cum îmi dau
Și dor îmi e, deodată, de zarea cea cerească.

Ori poate că sunt îngeri, în alba lor hlamidă,
Trimiși să construiască, din trupurile lor,
Peste păduri și case, o prea sfântă absidă
De crez și mântuire, de spațiu-ocrotitor.

Așa cum vin din slavă, ei par stropi de lumină,
Anafură cerească sau binecuvântare,
Ca într-o catedrală imensă și divină
Mă prosternez și mirul l-aștept în ascultare.

…Iar fulgii curg într-una, ca într-un ritual
Imens, de sacrificiu în care fulgii mor
Pentru-a clădi-mpreună, mereu, val după val,
O unică zăpadă, ce-i tainicul lor dor.

(Cimitir) – GLOSSA

E-un cimitir acolo unde chiar Timpul moare,
Nediferențierea e-un mod de împăcare,
Întoarcerea-n strămoși e firescul vieții drum,
Și focul cel mai aprig sfârșește tot în scrum,
Neantul și eternul același chip arată,
Prin trecere doar, poate viața fi probată.

E-un cimitir acolo unde chiar Timpul moare,
Eternitate-i numai când timpul nu mai trece,
Când nimeni nu mai vede că soarele răsare,
Când nimeni nu distinge ce-i cald de ce e rece.

Nediferențierea e-un mod de împăcare,
Iar în ce ești, pe mine mă văd, iar tu ești eu,
Nu mai există cute, e-o netezime care
Unește toate-n Unul, cum a și fost mereu.

Întoarcerea-n strămoși e firescul vieții drum,
Căci din strămoși purces-am, ca lumii sens să dăm,
Miresme ale lumii am fost, însă acum
Altor miresme locul se cade să lăsăm.

Și focul cel mai aprig sfârșește tot în scrum,
Din fala-i verticală n-ai fi crezut vreodată
Că nu va mai rămâne decât un fir de fum
Ce nu-și mai amintește ce foc a fost odată.

Neantul și eternul același chip arată,
Nimicul este veșnic, iar veșnicu-i nimic,
Identitate pură, în sine-adevărată,
Și nu-i, să le separe, pe lume alambic.

Prin trecere doar, poate viața fi probată,
Închidere-a plecării cu-ntoarcerea la loc,
Între acestea două, în sine e damnată
Să bea-n aceeași cupă sublim și nenoroc.

Prin trecere doar, poate viața fi probată,
Neantul și eternul același chip arată,
Și focul cel mai aprig sfârșește tot în scrum,
Întoarcerea-n strămoși e firescul vieții drum,
Nediferențierea e-un mod de împăcare,
E-un cimitir acolo unde chiar Timpul moare.

(Așteptare) – ANCOTRIB

O zbatere-osândită să-și caute o formă,
(Căci numai forma poate să prindă o substanță)
Dar orice-nlănțuire pe dată se transformă,
Cum în dezamăgire ajunge-orice speranță,

Iar forma-abia văzută, în ceață iar dispare,
(Nu poți vedea-n afară ce nu există-n tine)
Și cuiburi însăilează în noi și noi tipare,
Dar fiecare piere ca destrămat în sine.

Un plâns ce nu-și găsește o cale pentru lacrimi,
(Nu poate-avea ființă ce nu își află-un drum)
Cum suferința piere de nu-i țesută-n patimi,
Iar fără vreascuri, focul se-nmormântează-n scrum.

(Cuib) – Ciorchine

În fața ferestrei casei mele, un arțar bătrân își întinde ramurile umbroase în toate direcțiile. În primăvara aceasta, în bătrânul copac și-a făcut cuib o păsăruică micuță, delicată, harnică (n-aș putea spune din ce specie este, nu mă pricep deloc la asta). Am privit-o de multe ori, când am deschis fereastra să gust din aerul filtrat prin pădurea de frunze, cum își dichisea cuibul. Între timp, fără ca eu să fi observat, a scos și trei pui gălăgioși. Într-o zi, când, tot așa, am deschis fereastra, am văzut-o în cuib, tocmai adusese mâncare și o distribuia (echitabil) puilor. Când m-a văzut la fereastră, s-a oprit din activitatea ei. S-au oprit și puii, și toți patru mă priveau acum cu curiozitate – poate că mama le-o fi spus, arătându-le casa: „Ia uitați-vă, în copacul uscat de colo e un cuib de om”.

(Flacără) – Caligramă

(poezii din volumul “Studii lirice” - Editura Curtea Veche, 2020)

Sinestezie – Cuvinte

De câtva timp, de

o bună bucată de timp, eu

nu-ți mai aud

vorbele,

de câte ori rostești un

cuvânt, câte o

pasăre își ia

zborul de pe buzele

tale, și vine la mine,

poposește pe

pervazul ferestrei și

așteaptă celelalte

vorbe, adică celelalte

păsări, să se

așeze lângă ea.

Pe buzele tale

întredeschise, așteaptă

acum alte

păsări, să le dai

drumul.

...În cele din urmă, se

vor așeza, toate, pe

pervaz, în forma

vorbirii tale, iar

când îți voi

răspunde, se vor

întoarce repede,

la tine, în forma

răspunsului meu.

Sinestezie – Amintire

Îmi amintesc, adesea,

moartea mea. A

fost o moarte frumoasă,

nimeni nu a aflat că

am murit și, deci, nimeni

nu a participat la

funeralii. Am murit singur,

așa cum se cuvine,

dizolvându-mă în aerul vesel

din jur, precum

dispare o ceață...

Da, când îmi amintesc de

moartea mea, îmi

amintesc tocmai acea

ceață, absorbită de

aerul păsărilor, de pământul

ierburilor, de șuierul

vântului. Da, a fost o

moarte frumoasă, care

nu a turburat nimic, nu a

revendicat nimic. Ce

bine ar fi ca, atunci când

voi muri cu

adevărat, să fie

precum această amintire –

o ceață mângâind

pământul, ca o mireasmă

nevăzută stârnind, în

urma ei, o mirare

liniștită.

(poezii din volumul în pregătire „Sinestezii târzii”)

Blog: Emil  Dinga
Citește aici mai multe poezii și profilul autorului: Emil Dinga
Citește aici: Emil Dinga - Însingurare, Eugen Dinga - poezii

 

Copyright © 2021 Emil Dinga
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.