MILENA ALEXANDRA OANCEA - PĂCATE ȘI IERTARE

Păcate și iertare

Pe mama am cunoscut-o de abia într-o zi de miercuri
Deși nu era miercurea în care m-am născut
Eram după franceză, tristă că luasem un șase
Căutând-o grăbit prin toată casa
În timp ce ea zăcea în sala de așteptare de la urgențe,
privind perfuzia cum se scurge
Diagnosticul a fost simplu: ”totul e în capul tău”
Cuvinte dure, de-a dreptul nepotrivite,
pentru situația unei femei neprivite.
Blestemul ei a fost să caute validare
Chiar și atunci când totul o doare
Să facă altora pe plac, chiar de ei o displac
Am învățat atunci să-i fiu aproape uitând de rolul de copil
        doar ca să o alin
Am învățat să dau sfaturi și îmbrățișări
Chiar dacă atingerea fizică mă omoară uneori
Am privit-o cu ochii minții fără suflare
Mai ales ca știam și eu ce înseamnă depresia.
În ochii ei am văzut
Golul cu care m-am născut.
De atunci, totul s-a schimbat brusc,
Până atunci... eram doar un fir de praf, făr’ puls.
Nu știam dacă am cu cui să mă plâng,
Dacă mama e mama… sau doar un sunet stins și lung.


Tata a fost mereu un stâlp
Uneori prezent şi absent concomitent
Pendulând la extreme insistent
Primele mele nuanțe de alb și negru le-am învățat de la el
Însă mi-a arătat și cum să ridic un zmeu
Dur, concis, rigid
Simțind că la fiecare apropiere
a mai construit un zid
Teama de a nu spune ceva greșit
Perfecționism nesfârșit
Mulți alții puși pe primul loc
De parcă nu ar fi existat cale de mijloc
Am înțeles mai târziu că percepția mea de copilă
Era cam inflexibilă
Am învățat să văd în spatele acelui zid
descoperind un suflet translucid
Era plin de iubire
Chiar de nu știa cum să o exprime
Așa că pe tata l-am cunoscut în a 9-a la liceu
Când plângeam în pumnii săi pentru un clișeu.


Ai mei sunt şi ei la prima viață
N-au mai trăit până acum,
n-au mai zâmbit ușor în colțul gurii așa… de suprafață
și nici n-au mai iubit
Intens, ușor, subit.
S-au trezit cu un prunc în brațe
Venit fără instrucțiuni,
fără vreun șurub în plus
pe care să-l foloseşti
cu gândul la un rost
când totul merge prost
S-au trezit peste noapte că totul s-a schimbat
Și părți din copilărie li s-au furat
N-am cerut să fiu aici,
nici plină de cicatrici
I-am învinuit pentru ani întregi
Le-am făcut viața un calvar
Mergând din rău în mai rău
        voluntar
Am dat vina pe ei pentru fiecare respirație
Vrând să opresc orice vibrație
N-am să uit zilele de suferință
Pline de lacrimi pe ascuns și rea voință.
Poate că ar fi fost diferit
De semne ar fi zărit
Dar eram un copil
        și eu la prima viață
Care s-a luptat fără speranță
Nu am cunoscut niciodată “să fii bine”
Sentimente felurite începând să mă domine
Dar îi iert, azi și ieri și mâine
Căci după un șir nesfârșit de încercări
Am cunoscut sufletul lor
Erau la prima viață, tineri, plini de siguranță
Pentru fetița ce-o legănă cu frică, cu iubire,
        Cu speranță.

 

Citește mai multe poezii aici: Milena Alexandra Oancea, Sunt Milena…
 

Copyright © 2025 Milena Alexandra Oancea
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului

---