BOGDAN-ALEXANDRU PETCU - TRANSCENDER

 

Bogdan-Alexandru Petcu - transcender (Editura Charmides, Bistrița, 2022): E ceva fierbere poetică în Iași, în ultima vreme. Tineri foarte buni care-și scot prima carte. Peste munți, e adevărat. În seria asta apare transcender, cartea lui Bogdan Petcu. O aștept de câțiva ani. Părea gata, cu ceva vreme în urmă, dar Bogdan a avut timp să facă niște recalibrări. Volumul lui e ca Mjolnir, ciocanul lui Thor. Te zăpăcește, dacă te aștepți la vreun anestezic poetic, un text pe care-l știi deja și te liniștește. transcender te provoacă. Te face să-i citești paginile până la capăt. Aș vrea să dau un citat aici, cum se obișnuiește, dar toată cartea merită citată. Hai să încerc unul, aproape la întâmplare: „Tac./ Merg prin viață. Tac./ Mă gândesc la chestii și să nu crezi că /asta mă face o ființă profundă.// Întrerupe-mă! Că iubesc cezura,/ de-asta multe pleacă din mine și nu se întoarce/ nimic. Nu mă pot apăra, nu mă poţi apăra./ Aș vrea să plouă și să adorm.” (Radu Andriescu)

 

Corpuri și corpusculi

Trebuie să învăț să vorbesc,
să deschid gura ca și cum aș vrea să respir.

Mulți corpusculi cu adaptabilitate lentă și
multe cuvinte fără referințe concrete. Sunt tânăr,
sănătos, poate asimptomatic. Voi fi cândva judecat
pentru tot: pentru că-mi vine greu să păstrez
distanțele sociale și să nu împrăștii salivă.
De câteva zile mă uit la actele mele și stau
să le cântăresc, inventez unități de măsură
în acord cu noile ideologii.

Mitologii personale în care nici dracu nu crede.

Întrerupe-mă!

Îmi place să văd teritoriul de-aproape,
stepa și soarele rânced deasupra stânjeneilor.
Întrerupe-mă!
Că tânjesc, deci obiectific prin sentiment,
dar mi s-a spus că trebuie să tânjesc. De-asta,
ca subiect doritor, îmi îngrop sentimentele în sfere mici
de bălegar. O să eclozeze cândva și nu o să știu
că mai sunt ale mele.

Întrerupe-mă!
Că nu îmi place să mă simt vulnerabil.
Girafa e o speranță, zebra – realitate,
cel puțin sub cerul meu de semne. Și vreau
o girafă, explozii sexuale, incisivi dezvoltați,
graminee să rod.

Tac.
Merg prin viață. Tac.
Mă gândesc la chestii și să nu crezi că
asta mă face o ființă profundă.

Întrerupe-mă! Că iubesc cezura,
de-asta multe pleacă din mine și nu se întoarce
nimic. Nu mă pot apăra, nu mă poți apăra.
Aș vrea să plouă și să adorm.

 

Gheață și obsidian

 
Cuvintele au o față sensibilă,
îmi scrie Ioan și îl cred.

Cuvintele mele sunt din obsidian, îi răspund,
cu imperfecțiuni mici, fine,
cu o sensibilitate anostă, oarecum dubioasă.
Un hematit, un magnetit
într-o corporalitate largă și permisivă.

La Teotihuacán meșterii șlefuiesc zei
din obsidian. Iubesc gheața, păcatul,
frigul, zăpada și obsidianul. Visează
la o planetă ciudată, așa cum visez și eu
cu Ioan câteodată. Sub gheață și obsidian
să fie sirene și pești cu solzișori strălucitori
și curați. Să fie râuri de metan și munți fragili,
de gheață, în locul celor bogați în silicați,
și lacrimi de apași pe crestele lor
și câteva imperfecțiuni mici.

Cuvintele sirenelor stinse
sub gheața de pe Titan. O față sensibilă
pe care nu am vedea-o nicicând
la minus 180 de grade Celsius.

Realități netede, neporoase

Am ajuns duminică, la amiază. Pe tren
un fost angajat CFR îmi povestește
de armele futuriste din Mahabharata și
ciocanul lui Thor. Extratereștrii antici,
neintervenționiști până acum,
au trimis mesaje subtile omenirii, dar
omul din zilele noastre nu vrea,
nu poa’ să-nțeleagă.

Prins de metafizici minore,
cu ochii în ecranul mare și neted, nu mai citește.
Mă-ntreabă dacă eu cred în extratereștri. Eu cred
în Jashin-sama, dar nu pot să îi spun. Iau în calcul
multe lucruri posibile, îi răspund că
știu de Zeii nu ne-au părăsit niciodată.
Duminică, la amiază, am făcut pe cineva
fericit. Doar consemnez, nu pot zice că
înseamnă ceva. Inteligența mea emoțională e
sub cea a țânțarilor care îți iau sângele și atât.
Jashin nu cere empatie de la adepții lui,
Jashin vrea rațiune și s-ar putea să îi ofer
puțină luciditate. Crezi că ciocanul lui Thor
e ceva ficțional?

Luni mă trezesc și îmi spun că ar fi mișto
să ajung din om, înconjurat de materie și ură,
un om ficțional, prins la mijloc de legende și
mituri. Am stat la terasă, am coborât
prin oraș, am cumpărat aracet
și am lipit o carte de poezii.

Marți coborâm sub Vulcan. Zeii ne-au părăsit
pentru prima oară. Având piciorul umflat,
Hefaistos a rămas cu ochii în ecranul neted.
Merge șontâc prin casă;
poate ne invidiază. Eu văd la terasă
multă tristețe și sărăcie. Sunt rău pentru că văd,
sunt rău că nu empatizez, sunt rău că
o ard biografist, dar ies (pe unde văd locuri
libere) din text. Trei perechi de pantaloni army și
o fericire minoră.

Miercuri, în numele lui Jashin,
plecăm către Petroșani. Mici și bere. Jashin
mi-a cerut să fiu consumerist, detractor
al ecologismului, misogin. Sunt singurul lui adept,
merg să îl caut pe la BT-ul din Petroșani.
Facem poze în parc, mâncăm înghețată – singurul
lucru care lipsește (și, în fine, nu e un lucru) e fata
pe role sau skate din poemele
lui Dan Sociu. În rest, văd frumusețea
de la distanță – marja mea de eroare.

La grătarul de joi, Jashin mi-a zis să fiu
clovn și bun interpret. Multă verdeață și apă
în chiloți. Plouă ca dracu’. Le cânt celorlalți niște manele
și pun Behemoth. Eclectismul cultural al lui Cicero
a salvat Roma. Eclectismul meu
subcultural o să salveze rromii, eventual România.
Jashin-sama îmi spune (pe seară, după ce fac baie)
că
e mândru de mine. Îi răspund că
“mă mândresc că sunt țigan, pur sânge
din neam în neam.”

Realitățile netede, neporoase, de sub Vulcan
îmi sunt arătate abia în ziua de vineri.
E ziua minerului. Văd o Românie consumeristă și
festivalieră. Un realism magic, iar țapu-i cu mine.
Jashin mi l-a dat să-l cresc mare. L-am numit
Victoraș și i-am pus un motoraș.
Slav engineering at its best. Fac squat
când merg la budă. Mi se pare că totul e poros,
lipsit de netezime.

Sâmbătă dimineața, prin ploaie și frig și venin,
mă trezește Jashin și mă trimite acasă. Mi-a promis că
într-un tren o să fie energie electrică. Uite că e,
uite ce fac. Un text diaristic.

 

Asteroidul Dawkins

Rămân aici.
                                                                           Marginal.
Într-un apartament cu două pisici negre
cărora le citesc tot felul de chestii.
Le spun că iubirea dintre doi parameci
nu ajunge niciodată la sex. Aproape pricep.
Sper că primesc și ele măcar o parte
din frumusețea lumii.

Sper că cei doi bărbați și cele două femei
care vor păși pe Marte în 2033
știu cel puțin un text de Ovidiu.
Să nu se plictisească,
să adreseze salutul întregii omeniri
deșertului roșu și infinit.

Poate o să-l caute pe Opportunity.
Roboțelul deștept, dar singur, care se lupta
cu furtunile de nisip de pe Marte.

A călătorit aproape 45 de kilometri prin praf,
a primit recunoștința oamenilor și
multă căldură de la Soare.

Nu știu care era visul lui.
Poate voia să vadă asteroidul Dawkins.
În orice caz, Ella plânge.
Și nu o poate minți nimeni.
Nu există reciclare
umană.

Empatia funcționează și așa.


Copyright © 2022 Bogdan-Alexandru Petcu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.