DANIELA VARVARA - LODEBAR (JURNAL DIN CASA UITĂRII)

Daniela Varvara – LODEBAR (jurnal din casa uitării) (editura Junimea, Iaşi, 2017; volum distins cu Premiul pentru poezie pe 2017 acordat de Uniunea Scriitorilor din România, filiala Dobrogea): Poemele Danielei Varvara din LODEBAR urmăresc un traseu de dinainte, din viaţă şi de după des-zăvorârea din carcera acesteia; „Prelocuirea”, „Locuirea” şi “Dezlocuirea” sunt etapele stării explorate în „jurnalul din casa uitării”, cum se subintitulează cartea, care începe cu „povestea” genezei, când o entitate, ceaţa, ne-fiinţa îşi caută forma, „pielea trupului” unde să se așeze: înainte de naştere, fiinţa vede, relatează, ca într-un reportaj, ceea ce trăieşte, vorbeşte, pentru ca, la venirea în lume, să uite, să cadă înlăuntrul său, în casa tăcerii: începutul, cuvântul sunt în pântecul matern, dincoace sunt durerea, otrava, sufocarea, tăcerea şi uitarea. Prelocuirea e a spaţiilor securizante, o căutare disperată a acestora; noaptea care acoperă ziua, pântecul mamei, placenta, chilia „cu pereţi proaspăt văruiţi”, uitarea a cărei casă e numită lodebar,înserarea ca o cochilie, ceața care se aşterne „în loc de somn”, regimul nocturn, când noaptea „face parte/ din mine” – acestea sunt spaţiile protectoare pe care fiinţa le părăseşte la căderea sa în lume, printr-o uşă „deschisă în cer” şi prin prăpăstiile de acolo „întoarse/ cu faţa-n pământ”: naşterea este clipa când nefiinţa ia forma trupului, se îngroapă în propria piele, corpul fiind primul său mormânt, la căderea sa în lume noua fiinţă plătind cu o „monedă de schimb”  (...) Apocalipsa nu e(la) sfârşitul vieţii, ci se instalează la începutul ei, când îngerul expiră lumina şi, astfel, (ne)fiinţa sa „se împuţinează”, când umbrele şi trupurile informe, „fără culoare”, trec în casa uitării şi a tăcerii, în lodebar, într-un tărâm gol, într-un întuneric dens, compact, pe un pământ murdar, cu un aer cenușiu-transparent mirosind a ţărână, în contrast violent cu chilia din pântecul matern. Căderea în lume a fiinţei continuă acolo de unde a început: „mă pregătesc să adorm/ în sfârşit/ întoarsă în pântecul mamei/ somnul e o grădină cu îngeri ai uitării” („azi”). Aceasta e iluzia? Himera nesfârșitului? Poate un adevăr, ultimul, pe care îl spune doar poezia adevărată? (extrase din prefaţa volumului, “Amintiri din casa uitării”, semnată de scriitorul și criticul literar Ioan Holban)

PRELOCUIREA

noaptea întâi

fiinţă informă ascunsă în pântecul femeii care-mi va deveni mamă

ca un miel dus la junghiere ea păşeşte pe coridorul alb. uşi de o parte şi de alta ferestre închise un staţionar cu paturi înguste şi albe miros ascuţit de clor şi o voce glacială. nimeni nu mă vede nimeni nu mă simte. mi se injectează durere prin chiar pielea şi muşchii mamei reacţionez înăuntrul ei înăuntrul meu. otrava mă acoperă mă sufocă. nu am încă formă dar ştiu că ceea ce trăiesc e un fel de viaţă pe care oricum voi fi nevoită s-o uit. mă zbat conştientă de chiar neputinţa mişcării mele. mă zbat aşa de tare că dacă aş avea vase cu sânge ele ar plesni lovite de toate zidurile între care plutesc

mişcarea unei fiinţe informe e o cădere înăuntrul său un cuvânt tăcut şi nu rostit

tăcerea va fi casa mea în lumea ce aşteaptă să mă ducă în sine

noaptea a doua

ascunsă în femeia ce în curând îşi va da seama că-mi este mamă

încerc să uit că exist ca să nu mai simt singurătatea ascuţită a vieţii dinăuntrul ei. deschid ochiul să-mi caut fraţii. nu sunt. ei vor veni mai târziu. vor veni astfel ca mama să mă lepede prea curând de la sân. îi aştept de pe acum în tăcere. în tăcerea unei fiinţe încă nenăscute pentru pământul de sub picioarele mamei

noaptea a patra

ascunsă în femeia care ia act de prezenţa mea. e o noapte care vine cu sabia scoasă din teacă. nu mă mai tem: cea care mă poartă în sine devine chilie cu pereţi proaspăt văruiţi. şoldurile şi picioarele ei unelte de luptă. după biruinţă ea le transformă în jucării pentru copiii care o vor locui cândva

e o noapte cu pereţi albi în care încep să bat cuie în loc de stele. ca întâia născută îmi voi alege drept jucărie tăcerea pentru ca cei ce vor veni să mă poată uita în chiar pântecul mamei

e o noapte în care uitarea şi-a rotit ochii peste lume şi a transformat-o într-o casă a ei

lodebar o numesc

lo-debar

LOCUIREA

cântecul de leagăn al pajurei aurii

rămasă în sine cum relele toate în cutia închisă-a pandorei cum trupul fără de umbră pajura îşi invocă îngerul şi îşi descântă de leagăn:

vino prietene al meu

înger

aşază-te cu mine

fii umbra mea

să ne lăsăm durerea să curgă

spre miezul pământului

ca un râu unde

toate se amestecă

şi apa spală bolovanii

oaselor

vino

prietene al meu înger

cu toate perechile tale de aripi

zboară-mă

sunt oarbă

vezi-mă

sunt trează

doarme-mă

îmi cânt de leagăn

prietene al meu

înger

mă des-cânt 

des-cântă-mă

noaptea se lasă peste cântecul

tăiat de trupul pajurei

ziua în care îmi dau trupul la schimb

cu ariciul-de-mare

spaţiul dintre oameni se micşorează devenind apoi apă sub care totul se reinventează ochii unora se transformă în cârlige de pescuit mâinile în mreje cuvintele în bărci care plutesc o vreme apoi se scufundă. epavele cuvintelor mari devin adăposturi pentru epavele cuvintelor mici peştii mari se transformă în case pentru cei mici peştii adăpostesc oamenii fugari de ei înşişi. în adâncuri fiecare îşi caută locuinţă de împrumut

îmi dau trupul la schimb cu ariciul-de-mare în el încap toate oceanele el îşi pescuieşte hrana din sine undiţa lui e scrisul sub ape

oamenii vor iubi ca pe ei înşişi corpurile în care locuiesc – când aceasta se va împlini va fi o zi de biruinţă şi pace

caii troieni vor pătrunde în ape şi burţile lor se vor despica în zgomot de arme. după asediu oamenii rămaşi vii se vor adăposti în casa uitării şi vor însemna fiecare perete cu numele morţilor răpuşi de spadele lor şi fiecare fereastră cu propria rană căpătată pe câmpul de luptă. şi aceea va fi o zi a bătăliilor pierdute

când va veni ziua deszăvorârii aceea va fi o victorie post-mortem

ariciul-de-mare e o casă-a uitării

aici m-adăpostesc

din nou o zi oarecare

               Motto: On and on the rain will say -

                             How fragile we are

e ziua în care plouă

în pământ mâini invizibile închid ferestrele prin interior

muşuroiul furnicilor devine buncăr pentru toţi evadaţii din ei înşişi

dincolo de marginea ploii se deschide concretul şi viaţa are alt sens - îmi îngân făcându-mi curaj

dar pe apa căzută din cer nu se mai ivesc corăbii cu Noe în ele

cu ferestrele-nchise ascult ecoul paşilor morţii pe ape corăbierii par deja înecaţi şi îngropaţi în propriile corăbii. apele se dezleagă de ţărmuri de pietre de ele însele

mă dezleg şi eu

adulmec. nici pământul nu mai miroase a trupul meu el şi-a închis toate capacele-n cuie

evadez

într-o ţară de piatră mă fac mică alunecând ca pe tobogane şi multiplicându-mă în baloanele apei devin transparentă. prin mine se pot vedea foarte uşor toţi oamenii care m-au locuit chiar şi motanul care mi-a tors în braţe tot timpul

sunt străveche constat sunt de la întemeierea lumii şi ţin în braţe nouă vieţi. nu sunt ale mele dar din când în când se mai deschid uşi care dau în tunelurile lor şi prin care alunec făcându-mă şi mai mică

atunci capăt culoarea portocalei. simt cum creşte lumina şi mă aruncă din nou în mine în sinele din afara celor nouă vieţi pe care totuşi le port ca pe nişte certificate de naştere- surogat

viaţa nu se măsoară în zile din moment ce actele sale de identitate sunt false

DEZLOCUIREA

cânturi şi aniticânturi ale zidirii

vai mie vietate de hârtie

pe care hălăduie cuvinte

ca stafiile-n case părăsite

vai mie îmi spuneam

ferice mai poate fi

nu de cine găseşte ieşirea

ci de cel care devine tăcere

o cântare a zilelor

(poem de duminică mare)

ziua I

ea devine frumoasă ca o biserică

ziua a II-a

oasele i se transformă în leagăne

pentru odihna îngerilor

ziua a III-a

bătăile inimii îi sunt în acord

cu muzica sferelor

ziua a IV-a

nimic necurat nu o poate atinge

ziua a V-a

devine albastră de atâta cer

umblător prin venele sale

ziua a VI-a

duhul ia forma fiului omului

ziua a VII-a

zi de odihnă

to be continued to be end

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Daniela Varvara, O Femeie fumoasă trece zilnic prin mine

Copyright © 2019 Daniela Varvara

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.