ELENA BĂLĂȘANU - SINGURĂTATEA NU NE FACE MAI BUNI

 

Elena Bălășanu - singurătatea nu ne face mai buni (volum câștigător al Concursului Național de Poezie „Constantin Nisipeanu”, ediția a V-a; editura Aius, Craiova, 2020): Elena Bălășanu știe că prin sensibilitatea feminină ni se poate revela cât de intense, de fragile și, totodată, de tăioase pot fi, de fapt, sentimentele pe care ni le imaginăm profund umane. Nu-și temperează și nici nu-și amplifică prin figuri de stil ostentative pathosul, de unde și impresia generală de intimitate și autenticitate. Nu pare nicio clipă preocupată de stil, iar criza lim-bajului apare ca o urmă a grijii, devenind țipăt interior sau exterior, când discursul capătă accente feministe, dar fără să crească și să explodeze ca retorism. (...) Elena Bălășanu scrie o poezie a construirii sinelui alături/ prin celălalt, de un pathos și de un firesc al scriiturii și rostirii extrem de rare la debutanți, trasând un cerc al intimității în care, sub forțele poeziei, se confesează și/ sau se resorb temerile. Ea și-a trecut poemele prin toate arderile necesare, dând dovadă de un curaj catalizator, pe care îl așteptăm, de acum, în toate viitoarele ei cărți. (extrase din postfața volumului - Poezia ca regăsire a sinelui prin celălalt – semnată de Gabriel Nedelea)

***

Eu m-am născut empatică
și nu am țipat
doar pentru mine.
Am țipat pentru toate femeile
moarte înaintea mea,
pentru cele care vor veni
după mine,
am țipat cât am putut de tare
și pentru tine,
apoi te-am auzit icnind
că ți-au înghețat picioarele.
Aveai ștrampi de mătase
culoarea piciorului,
eu îi aveam negri.
Eu am devenit femeie
cu mult timp în urmă,
în mine nu mai e nimic
transparent.
O să înveți și tu ca toate femeile
că nimic din ceea ce ni s-a spus
nu este adevărat.
O să înveți și o plângi.
De atunci o să plângi în fiecare zi.

***

Noi nu suntem diferite.
Inimile bărbaților
pot arde de mai multe ori
în același timp.
A lui a ars odată cu noi
și asta l-a schimbat.

in the name of...

poezia însemnă să renunți la tine
mi-ai zis
și am renunțat
m-am pedepsit pentru cele știute
și neștiute
părul căzut l-am îngropat sub casă
bucăți de piele pulbere de unghii
mi-am uns trupul
- aloe vera călcată-n picioare -
am mers încrezătoare
m-am urcat pe schelă
și am rămas încrezătoare
până la ultima cărămidă

sunt defectă

îmi place să-mi țin inima-n mâini
și să o privesc cum adoarme
nimic nu se îndreaptă totul se pierde
e doar o inimă care nu mai bate
un cântec pe care nu îl mai aud
spune nani nani puișorul mamei
spune-mi că sunt doar o copilă
ce doarme pe pieptul tău de bărbat
visând la o toamnă blândă

Ana mi-a zis

că ea poate face oamenii
să zâmbească
banca pe care stăm
fără să ne privim
se decojise cu o noapte înainte
și mă tot gândeam privind-o
că toate băncile ar trebui
să fie verzi
mi-a spus că simte un copac
cum crește în ea zilnic
o apă adâncă
la început doar un ochi
ce îi vorbea

singurătatea nu ne face mai buni

închiși în case ne ghemuim și așteptăm
suntem și noi perle în corpuri moi
la marginea orașului oamenii
s-au instalat confortabil
în case încăpătoare se privesc de la geamuri
și își zâmbesc fiecare în spațiul lui
cu gândurile lui
cu lucrurile înșirate prin curte o bicicletă o căsuță de jucărie un leagăn
o femeie trecută de 30
își atinge părul în oglindă
apoi fața apoi buzele vântul atinge firele
de înaltă tensiune și cântă

Pe libris.ro: singurătatea nu ne face mai buni

Copyright © 2022 Elena Bălășanu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.