ANCA HIRSCHPEK - VEGHEA CA O ZEGHE

 

Veghea ca o zeghe

Încerc o promoție a sângelui
și a conștiincioaselor hematii
care nu-și mai găsesc locul.
Corpul meu își învinge pielea
atunci când o întinde
la luminile ce ne iau fața
pe marile artere.
Eu cu veghea mea ca o zeghe,
cu dilatarea de noapte albă născând
câte o înțelepciune pe minut,
eu trăgând de mine ca un personal gol,
paginându-mi tăcerile și furișele
treceri din încăperi sumbre spre sine,
eu cu venele îndoite-a dezgust, cu
șotronul acoperit de rădăcini, cu ornamente sterile
în loc de pași rătăcind...

Luleaua unchiului Vasile

Am cândva zece ani,
“undeva”-ul meu e în grădina Rădăşeniului.
Miroase-a colb şi-a frunze trupeşe
de viţă-de-vie întrucâtva vie
sub palmele mele însetate şi verzi.
Îmi beau vinul copilăriei,
pun pe-o ureche cupola absolutului
şi mă răstignesc,
firesc,
într-un pai rătăcit din căpiţă.
Pe prispă, un moşneag
ca un totem
vânează istoria
de la celălalt capăt al
pipei fumegânde
printre spinările îngălbenite ale dealurilor.

Balada neîntrecutelor dame

Știi tu cum adună o femeie spre ea focurile tuturor rătăciților
dintr-o mare durere?
Un lut aprins, șoapte inexprimabile ca un murmur
al unui ulcior ratat, un portativ misterios peste care
se aruncă măști cu note subtile,
legiuni de tristeți zvâcnind
între coapse, aranjând alfabetul subtil și straniu al fecundității?
Femeia desprinsă din toate cunoscutele rămâne
să scormonească-n jeratic după Feți-Frumoși,
își arde talpa-n nisip neținând cont de adâncimea mărilor,
glisează pe un arcuș fără sfârșit între degetele bătătorite ale omului
care i se-nchină deși nu cunoaște nicio rugă.
Femeia care unește în ea umbrele inițiaților lumii
își începe odiseea gătind abur la aburi,
apărând lent din timpuri îndelung macerate pe pânză.
Creatura asta expulzându-și Daimonul ca să-ți poată răspunde,
apoi despletindu-se lent în toate epocile și arzând ca o poveste ne-ncepută,
femeia care nu și-a inventat sexul si se
ascunde în pieptul indescifrabil, străveziu al celui care o vrea dar nu știe.
Ca o infantă îi poruncește înghețul, apoi își reflectă nimicul
în fermoarul încheiat cu alt zâmbet
peste o dimineață tulbure.

Măsură

Deodată, nimic.
Ah, dar ce mai nimic,
aho, aho, copii, frați, pământeni, ce mare nimic
trebăluind în sângele meu de femeie
cu supuși anonimi!
Ce mai frământat nimic, ce mai neintenționat nimic, cel mai
accesibil nimic inventat pe marginea buzelor,
acolo unde ocolesc vorbele adevărate,
nimicul accesat de pe toate platformele omenești sudorifice, sudate,
gooolul detonat ca o bombă pentru sfinți anodini,
plenitudinea neființei artizanale aterizând lin dar mușcând
adânc până acolo unde oasele descusute
doinesc descifrând noi seminții,
absolut ambalat în lingouri de oameni sfârșiți de lingori,
vociferând după ambalaje cosmice cosmopolite
unde zeii strâmtorați beau și dansează,
privind o umanitate tot mai îngustă.
Iată, spre nimic îmi frâng mâinile,
intru și ies din desene care cer gură, ochi și nas
ca să mă vâneze,
trasez câte o cruce la căpătâiul fiecărui lucru nespus,
nestatornic, nesecat,
și-mi trec singurătatea printre degete ca pe o mătanie
prea zgomotoasă.

Numele trandafirului

Limbajul nostru aparte, inventat de fiecare dată.
Invadat de sensuri frugale, fugitive, blurate,
ființări indescriptibile și indestructibile ale fonemelor cu zvâc.
(Știai că umpleam pagini întregi dinainte de a învăța literele?)
Duioșia pentru cel din care mă torn spre altul.
Himericele înlănțuiri pixelare și gustul norilor
alunecând spre inima cafelei.
Lumea este un vast cursor pe un ecran al minții cuiva
și de asta n-ar trebui să doară amintirile.
Deseori oamenii apar ca șoapte aburind
iubiri învoalte care știu să aștepte.
Mă strecor între voi ca o pată de culoare în camera unui orb.
Ceasurile de sticlă se fărâmițează.
Tresar pe covorul zburător al copilăriei.
Sunt singură în pragul unei case imemoriale,
prin care străbunii se aud picurând icoane vechi,
înlăcrimând poze galbene, închipuind altare străvezii pe care
disecția lumii e doar o nouă formă de simbioză.
Străvezii și pașnici, ne completăm angoasele trecute
prin țesătura străluminată a viitorului.
Sufletul se așează singur în matricea potrivită
Misterul trandafirului biruitor de ger
alungă demonii ușuratici, iar noi captăm
mister după mister, din perfuzia unor monștri sacri....


Citește mai multe poezii aici: Anca Hirschpek
Pagina Facebook: Anca Hirschpek

Copyright © 2021 Anca Hirschpek
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.