ANCA HIRSCHPEK

Love and understanding

Atât de obosită, pândind

în van teorii christice și mimoze

ale fizicii cuantice în care niciodată nu se va spune

totul, pentru că orice savant

dispare până la urmă sub patina subțire

a închipuirilor fiecărei secunde.

Dar ce dulce nebunie până-n vârful celulelor impecabil răsturnate

una din ecoul alteia, câte formule de amor pocnind încetișor

ca niște zâne fragile sau idoli de aer nerevendicați!

Singură în bucătărie, amestecând marea tristețe

cu linguroiul de lemn sculptat,

urmărind linia descendentă a trupului care,

pâlpâind, surâzând, se strânge într-o

stare de moliciune.

Mă privesc liniștită cum caut

să îndes rămășițele zilei

în oale imense,

spațiul gol e ocupat de povești neterminate,

pe geamul aburos văd gunoierii

cum trec pulberile de la unul la altul,

îmi amintesc suișurile trecute ale materiei

așa cum simt încă toboganele copilăriei

aruncându-mă-n hăul îmblânzit

din tablă ieftină.

Bărbați străvezii, străvechi, fecundează aerul,

iubirea alunecă dincolo de gratii, cu o grație care încă surprinde,

O garanție inutilă pentru orice

Poligon

Fiecare să se spele de sânge.

Să apuce destinul ce-l strânge ca un pantof

catifelat cu talpa târâtă-n păcat. Fiecare să se apuce de Fiare.

Să tragă în lume cu tot ce are. Fiecare să se așeze pe sine la margine,

crezând că e-n vâltoare. Și invers. Mai ales invers. Reversele

intră prin pereții absurdului și mânjesc oglinzi ale nudului. Ochii trăiesc

pe dos până când fericirile absurde îi cos. De cu totul alte priviri, viziuni.

Sau vizuini, în care pândesc cei blajini. Desfă-te atom cu atom. Desființează-te,

vis cu vis, ca un tainic proscris. Desfată-ți pielea de animal înfipt în om. Zdrelit

de capricii în tagmele fricii, înnăbușit de ardoare, de inocența ce doare. Treci

la locul tău, pe culoarul alungit de erecții-reflecții. Mișcă-înainte să emiți dejecții.

Scutură-ți armele, împrăștie-n lume siluete obscure, curăță-ți sufletul de viitoarea vâltoare.

Iar când celulele vor începe să se depărteze, lăbărțeze, ușureze, iar când sufletul va dori

să ajungă la mal, schimbă-l cu focul sacru din deal.

ROGVAIV

Cuceream tușe

pînă aproape de refuzul ochiului,

când orice devenea incandescent

ca o orbire.

Bunicile trebuiau să treacă în șoaptă

- mici replieri ale colțurilor întunecoase ale camerei

peste guașele palpitând ca 12 inimi esențiale.

Vâsleau prin mine momente de lila ori albastru,

învingând agorafobia.

Cerșeam fiecărui păr din pensulă,

pândeam ca două culori într-una

nuanțele de reducere a vieții

la simpla plăcere a contemplării.

Tăcerea, ca un șevalet proptit în pieptul sufrageriei,

devoala umbre

fără măsură.

Voi obosi curând să scriu despre tonuri.

Vreau un topor pe frunte:

lama lui rece, temută,

să-mi taie fâșii aura

pe care în vise o flutur

ca pe un steag

al unei țări

jumătate rătăcite-

jumătate răscolite

până la sângele

pictat indecent,

ca o obsesie

a lipsei de fond.

Ce ne face să

devenim culori fragile

în viața cuiva care nici

nu se obosește să

ridice penelul?

Dincolo de groapă

Zece muncitori

înarmaţi până-n dinţi

cu lopeţi şi ciocane

se luptă de două zile

cu o groapă

care nu se lasă descusută pe de-a-ntregul

căci probabil

ascunde un vis pierdut al pământului

de dinainte de a deveni cartier monoton

cu praf, mâzgă, betoane, jeepuri şi claxoane,

cu potăi, copaci uscaţi, tenişi rupţi, cârpe agăţate de crengi,

un vis cu stejari falnici, cu ape limpezi,

cu umbre ale naturii invitându-se unele pe altele

la lumină.

Zece muncitori

încearcă să tragă

groapa din visul ei,

s-o arunce

în tabelele Primarului

în statistica Guvernului,

dar amintirea e prea puternică,

pământul îşi râde de toţi

pe sub rădăcini,

pe sub blocuri,

pe sub asfalturi

şi lucrările din cartier

întârzie încă o zi,

încă o săptămână,

poate mai mult,

în timp ce muncitorii asudă

şi gâfâie

şi înjură în grup,

în haită

în turmă

deasupra pământului ca un bătrân

aristocrat

care îşi fumează liniştit

ultima țigară…

Note despre mine însămi:

Anca Hirschpek (n. 19 iunie 1974): Scriu de pe la 7-8 ani, eram fascinată de aranjamente verbale, metaforice etc pe care le primeam în așa-numitele momente de inspirație. Am făcut o pauză lungă, de peste 25 de ani, și am reluat scrisul, am foarte puțin timp pentru că lucrez cu normă întreagă și sunt mama a trei băieți. Nu e simplu, iar accesul și disponibilitatea mea pentru a frecventa lumea literară sunt extrem de reduse, dar nu mă plîng. Nu doresc funcții, distincții, singura dată cînd am participat la un concurs a fost când am câștigat Trofeul la Romeo și Julieta la Mizil. Am apărut și în reviste, pe grupuri, dar, repet, nu e o prioritate vizibilitatea, mă preocupă calitatea scrisului și aș fi bucuroasă dacă nu s-ar mai încuraja pseudovaloarea pe tot felul de criterii.

Citește aici: Anca Hirschpek - Veghea ca o zeghe

Pagina Facebook: Anca Hirschpek

Copyright © 2019 Anca Hirschpek

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.