RAUL SEBASTIAN BAZ - NUMERE PRIME

 

Raul Sebastian Baz – numere prime (editura Brumar, Timișoara, 2021): Nimeni nu știe, pe acest pământ, la ce s-a gândit Dumnezeu când a creat numerele prime. Splendoarea fiecăruia în parte și a tuturor luate împreună ar putea sta la temelia credinței filosofilor că frumusețea este infinită. Un număr prim rămâne el însuși, pentru că nu se poate împărți în părți egale. Nici în două, nici în trei, ci doar în cărămizile din care a fost făcut. 7 se poate împărți doar în 7 părți egale, 11 doar în 11. În vreme ce toate celelalte numere au, fiecare după felul lui, jumătăți, treimi, sferturi, numerele prime rămân ele însele, dintr-o bucată, inexpugnabile. 

(...) În fond, pentru că vorbesc despre acele constante la care fiecare dintre noi se raportează. La ceea ce are fiecare mai de preț după o viață. Mici întâmplări, evenimente care uneori trec aproape neobservate, dar și drame, ba chiar adevărate cataclisme, despre care spunem cu toții „asta a fost să fie”. Poate că l-aș fi lăsat pe cititor să se întrebe: ce legătură este între călugărul erotizat care-și incendiază chilia și câmpurile de căpșuni forever, între bătrânul stejar care culegea pentru mine stele căzătoare și melcii care s-ar lăsa bucuroși striviți de tălpile iubitei mele, ori între dansul din larg al corăbiilor și extragerea radicalilor? Și el, fără îndoială, în cele din urmă, ar fi descoperit: unicitatea! Unicitatea numerelor prime... numerele despre care nu se scrie nimic în această carte...

Dar cei mai mulți oameni, deși poartă, ca și mine, în suflet, numerele prime, nu știu acest lucru. Nu știu că bradul de Crăciun al copilăriei este un număr prim. Nu știu că întâiul sărut, dulceața de cireșe amare a bunicii, buchetul de narcise aduse din poiana de sub nori, împlinirea lunii și zgomotul valurilor izbindu-se de țărm, spaima de întuneric, plânsul înciudat, plecarea prietenilor, nașterea copiilor, îngroparea părinților, sunt toate numere prime – acele numere cărora nimeni nu le cunoaște legea, al căror unic sens este să dea mărturie despre atotputernicia lui Dumnezeu. (extrase din prefața volumului)

 

Vincent

Atunci am luat în brațe câmpul
încărcat de flori și nu am mai vrut
să-i dau drumul. Au început
să urle: fir-ai al dracului de tâmpit,
pune-l înapoi, ce dracu vrei să faci,
tu nu înțelegi să-l lași jos odată
dar eu îl strângeam și mai tare
la piept, făceam pași bezmetici,
de animal hăituit, mergeam către
vechile locuri secrete și strigam
lăsați-mă, e al meu, dintotdeauna
a fost al meu, îl duc acolo de unde
l-ați furat, hoților, nu pricepeți odată,
acolo sunt toate ale mele, pietrele
sclipitoare, tenișii plini de noroi,
cântecele mamei, fluturii și păsările,
toate mă așteaptă să le aduc înapoi
ceea ce voi le-ați furat, ziceam și
lacrimile îmi curgeau pe obraji...
puneți mâna pe el, strigau, opriți-l,
cine știe ce vrea să facă, l-a luat,
a luat câmpul... și atunci am primit
lovitura peste picioare și am căzut,
dar tot nu i-am dat drumul, era
al meu și am văzut cerul coborând
și niște rădăcini ascuțite mi s-au
strecurat printre coaste... nu vi-l dau,
hoților, apoi Vincent a zis lasă-i,
și așa nu mai e nimic de făcut...

Puterea

Ce e asta? Ce dracu înseamnă asta?
Așa răcnește călugărul privindu-se în oglindă.
Apucă apoi cu o mână crucea de piatră și
sfarmă imaginea... cu cealaltă mână înșfacă
lumânarea, o apropie de cartea cărților, deschisă
la capitolul despre facere. A face, scrâșnește el,
în timp ce pălălaia se ridică spre grinda de lemn...
a face, uite, asta înseamnă a face, restul e numai
minciună, batjocură, pierdere de timp, speranță
deșartă... sutana i se aprinde și el o leapădă –
acum e gol cum n-a mai fost din vremurile de
neîntors, cu bărbăția la vedere, zvâcnind, ah,
ce dracu înseamnă asta, răcnește el în chilie
și atunci icoana Maicii Ioana se dezbracă
în fața lui și el urlă cuvinte necunoscute...
Doamne, șoptesc călugării dincolo de ușă,
cu câtă putere se roagă iarăși fratele nostru...

Un vis

Mi-am așezat palma în urma lăsată de
plecarea mamei, în zbor, pe deasupra
pădurii... era moale și caldă ca blana
motanului adormit în spatele sobei, iar
dedesubt se roteau amintiri cu zăpezi
luminate de Steaua Polară, cu brazi
împodobiți, cu valuri spărgându-se de
stânci și foșnet de frunze neliniștite...
Mi-am așezat palma pe inimă și am
intrat în casă... tată, am zis, tată, vino
să zburăm și noi pe deasupra pădurii, dar
nu m-a auzit, citea ziarul, învăluit într-un
nor de fum și sorbea din cana cea mare de
cafea. Tată, am strigat, te rog, mama deja
a plecat în zbor, hai să o prindem din urmă!
Și atunci a împăturit ziarul, s-a ridicat – oh,
Doamne, cât putea fi de mare – a suspinat
ca un nou-născut în somn și a dispărut
în oglinda ovală a șifonierului.

Poiana de la capătul copilăriei

La noapte vom merge să culegem mărul
cu merele de aur din poiana de la capătul
copilăriei. Au dat în pârg, gustul îți strânge
colțurile gurii și pârâitul mușcăturii îți face
pielea de găină, iar luna va străluci, după
cum au spus la știri, ca soarele de lapte.
Voi lua cu mine desaga bunicului, mă voi
încălța cu tenișii primiți cadou de ziua mea
de la fata vecinului din colț, voi fluiera ascuțit,
chemându-mi prietenii din vechile aventuri
și împreună vom porni, plini de entuziasm,
către locul știut numai de noi și de cei care
au ales să nu plece de acolo niciodată.
Niciun taxi nu ajunge până în poiana de la
capătul copilăriei, nu trece niciun tren prin
apropiere, drumurile se înfundă cu mult
înainte de a putea bănui măcar păsările-liră
desprinzându-se din coroana mărului cu
merele de aur. Dar noi, care știm potecile
ascunse, vom fi acolo, vom sta așezați pe
crengi, mușcând carnea pârguită, privind
luna și întrebându-ne dacă mai are vreun
rost să ne întoarcem la casele noastre.

Mai multe poezii și profilul autorului aici: Raul Sebastian Baz
Citește aici poezii din volumul: Raul Sebastian Baz – Cu fața la pământ
Citește aici: Raul Sebastian Baz - Lumea pe care o cunosc

Copyright © 2021 Raul Sebastian Baz
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului