NICOLAE MIHAI - SE MAI POATE
Se mai poate
Se mai poate
aprinde
o claie de fân
cu cântecul
unui greier
Viaţa ca o iluzie
Ce ţi-i, Doamne, şi cu viaţa asta
strecurată printre degete
cântărită cu ochi de măcelar
cu acelaşi suflet scos
la drumul mare niciodată
încăput în mâinile obişnuite
să legene clipa
jinduită rămasă fără de răspuns
Ce ţi-i, Doamne, şi cu viaţa asta
iluzorie acostând lângă geamul
primenit mereu cu alte dimineţi
lăsată în bătaia atâtor întrebări
şi nelinişti ori a zvonurilor
tatuate cu migală
pe sânul femeii stârnit!
Ce ţi-i, Doamne, şi cu viaţa asta
strecurată printre degete
cântărită cu ochi de măcelar
cu acelaşi suflet scos
la drumul mare niciodată
încăput în mâinile obişnuite
să legene clipa
jinduită rămasă fără de răspuns
Ce ţi-i, Doamne, şi cu viaţa asta
iluzorie acostând lângă geamul
primenit mereu cu alte dimineţi
lăsată în bătaia atâtor întrebări
şi nelinişti ori a zvonurilor
tatuate cu migală
pe sânul femeii stârnit!
Aer trasat cu degetul
Fereastra e o târfă
în căutarea unei adrese
pune pe fugă vinul bătrân
şi numeşte pasărea
înjurătură a ochiului…
două doamne îi luară în igliţe
vorba frunzărită la-ntâmplare
şi-o împletiră pentru unul
bănuit de veşnicie
Fereastra e o târfă
în căutarea unei adrese
pune pe fugă vinul bătrân
şi numeşte pasărea
înjurătură a ochiului…
două doamne îi luară în igliţe
vorba frunzărită la-ntâmplare
şi-o împletiră pentru unul
bănuit de veşnicie
Rufe pe frânghie
Mai întâi au fost
de trupuri
jefuite
apoi de o frânghie
spânzurate
din sufletele lor
stoarse aud uneori
cum cade în iarbă
câte o vorbă
două ude leoarcă
Mai întâi au fost
de trupuri
jefuite
apoi de o frânghie
spânzurate
din sufletele lor
stoarse aud uneori
cum cade în iarbă
câte o vorbă
două ude leoarcă
Broderii sub dinţii fierăstrăului
A şterge de lacrimi o pasăre
alungată cu pietre
A da umbrei dreptul să fie zidită
frunză cu frunză
A smulge mărturisiri apusului
de soare fără nici o precauţie
A da fierăstrăului posibilitatea
să muşte din lemnul lipsit de şiretenie
Tot atâtea posibilităţi de a te sinucide
stropindu-te cu agheasmă pe faţă
A şterge de lacrimi o pasăre
alungată cu pietre
A da umbrei dreptul să fie zidită
frunză cu frunză
A smulge mărturisiri apusului
de soare fără nici o precauţie
A da fierăstrăului posibilitatea
să muşte din lemnul lipsit de şiretenie
Tot atâtea posibilităţi de a te sinucide
stropindu-te cu agheasmă pe faţă
În hăţişul privirilor absente
Domnule, vă rog, o ţigară
sunt condamnat să suport ce-a mai rămas
din tămbălăul zilei de ieri
cu mâna pe ştreang încerc să car obscurul
acelor clipe cât mai aproape
de ora 24 acolo unde
provinciali proaspăt bărbieriţi nu înţeleg
de ce zei precum Omar Khayyam
beau vin doar la îndemnul trandafirilor …
oare la anul suspinul ţigăncii Estrella
va putea fi privit tot prin gaura cheii?
Domnule, vă rog, o ţigară
sunt condamnat să suport ce-a mai rămas
din tămbălăul zilei de ieri
cu mâna pe ştreang încerc să car obscurul
acelor clipe cât mai aproape
de ora 24 acolo unde
provinciali proaspăt bărbieriţi nu înţeleg
de ce zei precum Omar Khayyam
beau vin doar la îndemnul trandafirilor …
oare la anul suspinul ţigăncii Estrella
va putea fi privit tot prin gaura cheii?
Gipsy
De ce nu crezi că şi câinii
pot da uneori bună-seara
în ochii lor poţi frunzări
la întâmplare o lacrimă
un cuvânt de alint
o mirare.
pentru un codru de pâine
se bucură ca nişte copii.
fără să pună întrebări,
îmbătrânesc la umbra
unor vorbe bune.
De ce nu crezi că şi câinii
pot da uneori bună-seara
în ochii lor poţi frunzări
la întâmplare o lacrimă
un cuvânt de alint
o mirare.
pentru un codru de pâine
se bucură ca nişte copii.
fără să pună întrebări,
îmbătrânesc la umbra
unor vorbe bune.
Despre moarte, numai de bine
Ţi-a căzut cu tronc amărâtul suflet
prins în pioneze de multe ori fugărit
prin spitale, racolat de mâinile îndârjite
ale neputinţei obişnuite să aplaude.
Nu mori la cutremur, gură spurcată,
şi ţii cu tot dinadinsul
să te bălăceşti în sângele celor purtaţi
cu trenul până în ultima gară.
Cu privirea lăuză, îmbătată de sensuri,
îţi faci siesta prin cimitire,
împreună cu ursitoarele gătite ca nişte
ibovnice, să ducă mai departe sufletul
spre Saturn, în bejenie.
Ţi-a căzut cu tronc amărâtul suflet
prins în pioneze de multe ori fugărit
prin spitale, racolat de mâinile îndârjite
ale neputinţei obişnuite să aplaude.
Nu mori la cutremur, gură spurcată,
şi ţii cu tot dinadinsul
să te bălăceşti în sângele celor purtaţi
cu trenul până în ultima gară.
Cu privirea lăuză, îmbătată de sensuri,
îţi faci siesta prin cimitire,
împreună cu ursitoarele gătite ca nişte
ibovnice, să ducă mai departe sufletul
spre Saturn, în bejenie.
Soarele de nicăieri
Se sting pe rând culorile de vară
iar soarele venit de nicăieri
răsfrânt şi fără viaţă personală
piere în graiul umbrelor zidit
şi-n risipiri de vânt, rază cu rază
Eu l-am văzut în boxă azi
mirosind a after shave
acuzat de-un gând că şi-a ucis
cu premeditare propriul zâmbet
uitat fără de vină pe obraz
Se sting pe rând culorile de vară
iar soarele venit de nicăieri
răsfrânt şi fără viaţă personală
piere în graiul umbrelor zidit
şi-n risipiri de vânt, rază cu rază
Eu l-am văzut în boxă azi
mirosind a after shave
acuzat de-un gând că şi-a ucis
cu premeditare propriul zâmbet
uitat fără de vină pe obraz
Linişte cu miros de cetină
E auzită doar de cei care ştiu
că e de bronz
simfonică sau fără de odihnă
la miezul nopţii poartă antică năframă
şi discreţia unei şoapte cu străluciri de giuvaier
pare a fi neuitare zăvorâtă cu clopote
ce îşi pierd nerăbdarea
Unii o aştern pe pânză mărturisind lumii
inocenţa interzisă decisă în cele din urmă
să nu mai grăiască
alţii îi îngroapă umbra la poalele munţilor
în intimitatea înaltă de fildeş a ceţii
Poţi s-o păstrezi până când ţi se face
de prăpastie cuibărită în braţe
şi de miros de cetină logodit cu pasărea
dionisiacă băută de piscuri până la extaz
Citește aici mai multe poezii și profilul autorului: Nicolae Mihai
Copyright © 2021 Nicolae Mihai (Nicolae Mihail)
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
E auzită doar de cei care ştiu
că e de bronz
simfonică sau fără de odihnă
la miezul nopţii poartă antică năframă
şi discreţia unei şoapte cu străluciri de giuvaier
pare a fi neuitare zăvorâtă cu clopote
ce îşi pierd nerăbdarea
Unii o aştern pe pânză mărturisind lumii
inocenţa interzisă decisă în cele din urmă
să nu mai grăiască
alţii îi îngroapă umbra la poalele munţilor
în intimitatea înaltă de fildeş a ceţii
Poţi s-o păstrezi până când ţi se face
de prăpastie cuibărită în braţe
şi de miros de cetină logodit cu pasărea
dionisiacă băută de piscuri până la extaz
Citește aici mai multe poezii și profilul autorului: Nicolae Mihai
Copyright © 2021 Nicolae Mihai (Nicolae Mihail)
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Leave a Comment