Drumul
Ne-au luat cerul văzut prin hublou.
Nu putem întreba continentul: ce mai faci, bătrâne?
Așa că pune discul cela din torpedo.
Nu depinde de ei să ies cu tine.
Ne vedem de treabă, cum ne vedem de drum.
Ca prima oară – dintr-o trăsătură.
În toate călătoriile de până acum
Am fost cuplați cu aceeași centură.
Ne relaxăm și odată cu noi se relaxează restricțiile.
Motorul învață de la noi aprinsul.
Se așterne înțelegerea, pleacă contradicțiile.
Din povestea dragostei noastre la vedere e numai cuprinsul.
Perna cu ace
În casa părintească a rămas de la bunica, acolo pe perete, o pernuță moale sub formă de inimă. Acolo bunica își ținea acele.
Acum inima aceea e întoarsă și seamănă cu o lacrimă.
Că ce-o fi lacrima dacă nu o inimă întoarsă pe dos…
În casa părintească a rămas de la bunica, acolo în casa cea mare, și o pernă mare-mare – acolo bunica își ținea lacrimile.
Iar în inima ei – adevărată și imensă – bunica își ținea bunătatea, ca să facă minuni cu cei din jur, așa cum făcea cu acele pe care le ținea pe paritar în pernuța aceea sub formă de inimă.
În casa părintească a rămas de la bunica, acolo pe perete, o pernuță moale sub formă de inimă. Acolo bunica își ținea acele.
Acum inima aceea e întoarsă și seamănă cu o lacrimă.
Că ce-o fi lacrima dacă nu o inimă întoarsă pe dos…
În casa părintească a rămas de la bunica, acolo în casa cea mare, și o pernă mare-mare – acolo bunica își ținea lacrimile.
Iar în inima ei – adevărată și imensă – bunica își ținea bunătatea, ca să facă minuni cu cei din jur, așa cum făcea cu acele pe care le ținea pe paritar în pernuța aceea sub formă de inimă.
Mama
– Mama, tu ai o inimă mare-mare!
– Cât de mare, puiu?
– Mare, cât tot ecranul!
– Mama, tu ai o inimă mare-mare!
– Cât de mare, puiu?
– Mare, cât tot ecranul!
Îți place
Iar ție îți place răsăritul. Răsăritul ei neașteptat în fața ochilor,
Și dintre toate semnele prezenței ei cel mai mult îți place foșnetul rochiilor.
Și câmpul acela, îți amintești, în care erați doar voi doi și pe spate,
Că după ce ați plecat de acolo toate plantele au rămas siderate.
De atunci tot vrei să o înțelegi și să înveți de la ea anticipația,
Ca un traducător bun care vrea să traducă și respirația.
O cuprinzi cu brațele pe ea, cum cuprinzi cu privirea miriștea.
Și e atât de liniște în jur încât începea să te cuprindă neliniștea.
Dar veți trece peste toate, din mai nou în mai nou,
Fără să vă săturați unul de altul, săturându-vă împreună dintr-un ou.
Iar ție îți place răsăritul. Răsăritul ei neașteptat în fața ochilor,
Și dintre toate semnele prezenței ei cel mai mult îți place foșnetul rochiilor.
Și câmpul acela, îți amintești, în care erați doar voi doi și pe spate,
Că după ce ați plecat de acolo toate plantele au rămas siderate.
De atunci tot vrei să o înțelegi și să înveți de la ea anticipația,
Ca un traducător bun care vrea să traducă și respirația.
O cuprinzi cu brațele pe ea, cum cuprinzi cu privirea miriștea.
Și e atât de liniște în jur încât începea să te cuprindă neliniștea.
Dar veți trece peste toate, din mai nou în mai nou,
Fără să vă săturați unul de altul, săturându-vă împreună dintr-un ou.
Bătrânețe
Am început să vedem ca prin ceață formele.
Amneziile ne ajută să uităm comunismul.
Ne povestim unul altuia simptomele.
Locul romantismului îl ia reumatismul.
Pașii de telefoane ne sunt numărați.
Nimic nu-i perfect și nimic nu-i simplu.
Abia acum am devenit și noi părinți adevărați,
Că ni-i dor de copii tot timpul.
Ne împiedicăm de un prag, ne deranjează un pai.
Cu greu ne așezăm, dar bine măcar că viața ne e așezată.
Și ne întrebăm unul pe altul: azi ce dispoziție ai?
Dar stările noastre sunt acum doar dispoziții de plată.
Of, dacă am avea mai multă memorie, vrem chiar s-o plătim.
Apropo, mângâierile ne sunt mai mult vrute decât nevrute.
Bătrânețile se amână atâta timp cât putem să ne amintim
Că rămân atâtea și atâtea lucruri nefăcute.
Am început să vedem ca prin ceață formele.
Amneziile ne ajută să uităm comunismul.
Ne povestim unul altuia simptomele.
Locul romantismului îl ia reumatismul.
Pașii de telefoane ne sunt numărați.
Nimic nu-i perfect și nimic nu-i simplu.
Abia acum am devenit și noi părinți adevărați,
Că ni-i dor de copii tot timpul.
Ne împiedicăm de un prag, ne deranjează un pai.
Cu greu ne așezăm, dar bine măcar că viața ne e așezată.
Și ne întrebăm unul pe altul: azi ce dispoziție ai?
Dar stările noastre sunt acum doar dispoziții de plată.
Of, dacă am avea mai multă memorie, vrem chiar s-o plătim.
Apropo, mângâierile ne sunt mai mult vrute decât nevrute.
Bătrânețile se amână atâta timp cât putem să ne amintim
Că rămân atâtea și atâtea lucruri nefăcute.
Citește aici mai multe poezii și profilul autorului: Igor Guzun
Citește aici: Zile luminoase și Când veșnicia este egală cu efemerul
Pagina de autor pe FB: Igor Guzun Oficial
Instagram: Igor Guzun
Copyright © 2021 Igor Guzun
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Pagina de autor pe FB: Igor Guzun Oficial
Instagram: Igor Guzun
Copyright © 2021 Igor Guzun
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.