IGOR GUZUN - ZILE LUMINOASE

 

Remușcări

Dragostea noastră
e făcută
doar din remușcări,
remușcări,
remușcări…

Dar atât de tandre,
încât doar floarea care
ne urmărește de pe pervaz e
mușcată. 

 

Înapoiată

Lumea e înapoiată.
Și economia e înapoiată.
Și educația e înapoiată și ea.

Toate se vor schimba
Când va fi
Înapoiată

Bunătatea. 

 

Școală

Acum poți nimic să nu ții minte,
Pentru că ai internetul mereu la îndemână.
Unui băiat întotdeauna nu-i ajung cuvinte
Ca s-o convingă pe-o fată să meargă de mână.

Și totuși ceva între ei se înfiripă...
El nu din pahar, din priviri o sorbea.
Ce bine e că cei doi nu știu cum se fumează o pipă,
Dar bănuiesc cum e să fie îndrăgostiți lulea.

Între tentații și plictiseală
Aici trece viața până la balul de absolvire...
Cred că singura materie care trebuie predată în școală
Este iubirea. 

 

Cabinetul de limbă și literatură

În cabinetul nostru de limbă și literatură
Erau 40 de scriitori pe pereți.
Parcă eram într-o biserică în miniatură:
40 de sfinți, 40 de profeți.

Și vocea profesoarei, încrezătoare și calmă,
Ne scotea pe noi, necugetații, din minți
De față cu cei cărora le ieșeau bărbile din ramă
Și îngerii printre dinți.

Era vârsta la care începea să ne placă
Să fim adolescenți – nu miopi, nu cu jurnal,
Interesați mai mult de corpul colegelor de bancă,
Decât de scriitori și de corpul profesoral.

Ne împiedicam în părțile de vorbire,
Și în dragoste nu avansam mai ușor,
Dar sfinții ne îndemnau, ne întăreau în iubire
Cu viețile și cărțile lor.

În una dintre zilele acelea luminoase
Sub priviri aprobatoare de poeți și romancieri
O viitoarea dirigintă de clasă
S-a sărutat cu viitorul diriginte de șantier.

Erau iubirile noastre binecuvântate
În cabinetul de literatură în comunism.
Astăzi toamna e plină de roade
Pentru că primăvara a fost plină de optimism. 

 

Bunicile noastre

Mai mult luminoase decât triste –
Așa erau bunicile noastre. Nici nu știm dacă li s-ar potrivi acum vreun emoticon.
Reminderul lor era un nod legat la batistă
Într-o vreme în care, așa cum ele erau prea înțelepte, noi eram prea mici ca să avem telefon.

Mereu în picioare, întotdeauna îmbrobodite...
Atunci când s-au trecut din viață a fost prima dată când s-au așezat.
Până atunci însă au avut mereu bucatele și mângâierile pregătite.
Iubirea lor pentru noi a fost necondiționată, așa cum azi aerul este condiționat.

Mai multe poezii și profilul autorului aici: Igor Guzun
Citește aici: Cerul văzut prin hublou și Când veșnicia este egală cu efemerul
Pagina de autor pe FB: Igor Guzun Oficial
Instagram: Igor Guzun

Copyright © 2022 Igor Guzun
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.