ANCA GOJA - PĂSĂRI DE HÂRTIE

 

păsări de hârtie

aici e o parte îndepărtată a lumii
aerul străin al amintirii altcuiva
cineva îmi spunea odată
că totul depinde de locul pe care îl alegi drept centru
graniţele niciodată mai fluide
linii de culoare picurate în apa planetei
aerul îmbâcsit de dictatură niciodată mai liber
să circule dintr-o parte în alta a lumii
de parcă ai sufla peste un joc de lego
aerul
o muşcătură dintr-o banană de polistiren
o mângâiere excitată
pe piciorul rupt dintr-o păpuşă barbie
clădirea ca o carcasă de animal
ca un mall fără ferestre
cu temperatura şi umiditatea perfecte
zumzetul epuizant al mulţimii
alerg pe culoarele largi cu lumină albă
caut un lucru doar de mine ştiut
puţină linişte mirosul pământului după ploaie
o bucată de cer albastru ca o reclamă luminoasă
senzaţia de apăsare familiară
copilăria
când mama şi tata spuneau despre Ceauşescu că e un om rău
la şcoală trebuia să îi declar iubire

la parter o prezentare de modă
femei înalte cu mersul perfect pe pasarelă
rochii inspirate din cămăşile deţinuţilor
la ultimul etaj
plâng şi vorbesc într-o limbă necunoscută
trei manechine în rochii dungate
un bărbat cu palton negru şi ochelari de soare
supraveghează de la distanţă
pe tavan camere video
văd înăuntrul corpurilor
şi afişează pe ecrane ascunse
hărţile gândurilor
algoritmi complicaţi de senzaţii şi dorinţe

alerg cum nu am mai alergat niciodată
o umbră mă fugăreşte printr-o pădure
în lumina de sticlă a lunii
aici aerul e crud ca o lămâie
aseptic ca într-o sală de operaţii
creierele sunt disecate bucată cu bucată
circumvoluţiune cu circumvoluţiune
nicio senzaţie de revoltă nu scapă neidentificată
niciun refuz nu se piteşte în colţuri ferite
un bărbat prea înalt şi subţire
cu o mapă burduşită sub braţ
îmi arată calea spre ieşire

craniu de metal şi beton
prin faţa căruia aleargă un om schimonosit
ce le face acolo, ce le face?
sunt un şoarece care crede că a păcălit cursa
bărbatul cu mapa dansează într-un cerc
de păsări imense cu gâtul golaş
legaţi unul de altul cu o sfoară de cânepă
păsări de hârtie legate cu sfoară
bărbatul de hârtie
albastrul ca o firmă luminoasă
pe asfalt o mapă burduşită.

cât de greu atârnă sfârşitul

greutatea interioară înclină balanţa
seara după ploaie când cineva îşi strigă câinele
între coaste o rană expusă
pe care oamenii o lovesc cu ciocanul pentru şniţele
zâmbetul fals mascând sângele cactusului rupt
nesiguranţa ca o autoflagelare pe furiş
şi corpul sfârşit solidar cu inima

cu ochii înceţoşaţi
visezi la copacul care îşi va trage seva din cadavrul tău
sau la dezintegrarea celulă cu celulă
împrăştierea lor în apă ca nişte ouă de broască

culorile neidentificabile ale gunoului din container
sunt culorile gândurilor tale
cauţi cu disperare pe cineva care e ca tine
la capătul drumului te întâlneşti cu singurătatea
o saluţi ca pe un vechi prieten
ca pe nişte fire de nisip găsite pe piele
la mult timp după ce ai venit de la mare

îţi induci speranţa că mai există viitor
căutând ştiri despre noile descoperiri ştiinţifice.

ziua aceasta nu a fost trecută în calendar

un video despre un trip poetic
la biserica din faţa blocului bate toaca
mirosul de friptură intră pe fereastră
aprind beţigaşe parfumate cu miros de salată
ceasul a stat în loc
ziua aceasta nu a fost niciodată trecută în calendar
în apartamentul de deasupra cineva aspiră
s-au dus zilele cu chefuri de pomină
cu tobe bătute în miezul nopţii
când vecinul îşi bătea nevasta în zilele de sărbătoare
săriţi ajutor mă omoară
atunci toate păpuşile mele
înşirate pe marginea patului ca la cinema
proaspăt pieptănate şi spălate cu săpun fa
apucau câte un cuţit de bucătărie
şi toate rochiţele din dulap
se strângeau unele în altele
iar pânza li se făcea piele de găină

vecina a murit de moarte bună
vecinul s-a operat de inimă
a vândut tobele
pe câteva navete de bere
acum bate toaca la biserică
şi ţine predici despre pocăinţă
celor care fumează şi beau câte o doză
pe banca din faţa blocului

pe marginea patului nu mai stă nicio păpuşă
rochiile au crescut cu câteva numere
la miezul nopţii tai cu cuţitul capetele ridichilor
mai tresar şi acum când ele strigă
săriţi ajutor mă omoară.

păpușa sovietică

În camera mea mică
sar peste elasticul legat de scaune
ca și cum aș traversa granița nevăzută
dintre ieri și azi
adun etichete de Chiquita
cu pasiunea unui filatelist
în vremuri în care nimeni nu mai scrie scrisori
păpușile mele nasc pui vii
ei sunt generația de mâine
la școala online a păpușilor vor învăța
despre sexul protejat și grija pentru mediu
despre democrație și civism
dar azi
păpușile mele luptă să supraviețuiască
să aducă pe măsuța de jucărie
câteva felii de parizer de jucărie
uneori își lasă puii în fața maternității
ca pe niște pungi de gunoi nereciclabil
ei cresc în case comune
apoi sunt aruncați direct în valuri
cu plăcile de surf rupte
și fără să știe nimic
despre furia vântului
păpușile stau pe marginea patului meu
și flecăresc despre politică
despre prețurile de la Lidl
și ultima descoperire în materie de epilat
uneori dimineața ies din cufărul lor
cu pete albastre la ochi
atunci se ascund rușinate
după un colț de batic
și spun a fost vina mea
nu trebuia să ridic vocea nu trebuia
să mă împotrivesc
nu trebuia ca păpușa sovietică Eva
să ne nască în camera ta mică
visul tău să devii ginecolog
a fost o greșeală
lumea asta e o greșeală
suntem cu toții o greșeală
născută dintr-o veche păpușă sovietică.

bunica moartă va râde în hohote

zilele lasă în mine urme
precum cafeaua în ibricul pe care îl umplu
de fiecare dată până la acelaşi nivel
în lume se pregătesc proteste
împotriva ţânţarilor modificaţi genetic
pe youtube au lansat o nouă piesă a lui kurt cobain
generată digital
navighez pe internet îmi fac liste de cumpărături
pe care nu mi le voi permite niciodată
când eram mică aveam tot ce-mi trebuia
cu bancnotele-frunze cumpăram chiftele de nisip
şi ciorbe de flori pentru păpuşile mele
nu le-am mai schimbat garderoba de ani
rochiile lor prăfoase adună molii
ochii lor goi adună riduri
mă uit la fotografiile noastre din tinereţe
parcă şi lumina era mai proaspătă
soarele era şi el flăcăiandru
bunica avea carne în obraji şi zâmbetul mucalit pe buze
dar nu-i nimic, acum au inventat
aplicaţia care animă pozele vechi
bunica mea moartă va râde în hohote
cum nu a făcut-o niciodată.

Citește mai multe poezii și profilul autoarei aici: Anca Goja
Blog personal: Fabrica de fericire

Copyright © 2021 Anca Goja
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.