ANCA GOJA

Îmi păstrez fricile în sticluţe de parfum

Îmi păstrez fricile în sticluţe de parfum

două picături în spatele urechii

mai mult e o dovadă de prost-gust

îmi încing creierul cu cercuri late de metal

să îl feresc de explozie

şi purced la recapitulare

în faţa pericolului morţii e întotdeauna bine

să-ţi faci o recapitulare

sau măcar să te priveşti în oglindă

dezbrăcat de haine şi de minciuni frumoase

aşa că număr amprentele degetelor

lăsate pe trupul meu de iubiţi mai vechi şi mai noi

fredonez linia melodică a vocilor lor

pe care urechea mea internă încă o păstrează

ca pe o arhivă secretă a iubirii

desenez în tuş toate promisiunile pe care ei mi le-au făcut

gemând înfăşuraţi în cearceafuri albe

şi pe care le-au uitat a doua zi

asta sunt eu: opera de artă imperfectă

născută din şoapte rostite tandru în ureche

creată din atingeri suave şi încleştări spasmodice pe coapse

şi alte câteva mici gesturi fără echivoc

bune de ţinut ca amintiri tămăduitoare

pentru zilele prea lungi şi nopţile seci

ale unei primăveri bolnave.

Îmi omor sentimentele unul câte unul

am mâinile pătate de sânge

îmi omor sentimentele unul câte unul

le tai gâturile cu lacrimi în ochi

precum o mamă îşi ucide pruncii

în mod normal sunt o femeie de treabă

cred că virusul acesta ne afectează în cele mai bizare moduri

vieţile noastre au fost modificate genetic

au fost transformate în lungi aşteptări disperate

plictiseala a ciobit iubirile fragile.

numai eu nu mă plictisesc mi-am găsit un nou hobby

cultiv cu nerăbdare planta pietroasă din care îmi va creşte coaja sufletului

coconul care îl va feri de dezintegrare.

răceala ta e o armă albă pentru sufletul neprotejat.

am ajuns să nu ne mai recunoaştem

ne ascundem trăirile ca şi cum ar fi ceva ruşinos

ca şi cum am purta măştile chirurgicale direct pe suflet.

despărţire fără reproşuri fără crize fără înjurături

dragostea noastră nu a spus niciodată „pentru totdeauna”

noi doi ne-am ferit mereu de minciuni frumoase

chiar dacă nu am spus lucrurilor pe nume până la capăt

noi doi ne-am mărturisit mai multe privindu-ne în ochi decât rostind cuvinte

vorbele pot fi înşelătoare

dar privirea e chiar inima expusă la vitrinele orbitelor.

Fluturi de companie

Azi dimineaţă m-am trezit devreme

mi-am înăbuşit un căscat, mi-am făcut o cafea şi

m-am aşezat comod în faţa ferestrei

aşteptând să răsară soarele.

Mai întâi au început să cânte mierlele apoi

aerul s-a făcut ca cerneala pe care

un elev neastâmpărat o vărsase peste cartier

pe urmă cerul s-a înroşit ca pelteaua

pe care mama a fiert-o în toamnă

din cele mai frumoase gutui şi mere

şi o rază de soare s-a odihnit pe pervaz.

Stăteam şi o priveam încercând

să nu mă gândesc la nimic

să nu respir şi nici măcar să nu clipesc

se ştie că razele de dimineaţă sunt timide

se sperie la orice strănutat.

Îngrijeam raza de soare cu ochii

aşa cum o mamă îşi îngrijeşte bebeluşul privindu-l

în timp ce doarme şi pleoapele i se mişcă

de prea multe vise,

când pe geam a intrat un roi de fluturi

lăsând urme de pudră galbenă pe gratiile ferestrei.

Erau ca nişte felii de lămâie care brusc

în urma cine ştie cărui experiment ştiinţific

al unui cercetător cu capul în nori

învăţaseră să zboare.

Fluturii au intrat în cameră,

au zburat o vreme buimaci,

apoi s-au aşezat pe oglindă, ca o ramă.

Mi-am făcut imediat o fotografie

cu noii mei prieteni.

Pe urmă m-am gândit că poate

le-o fi foame şi sete şi le-am adus

o căpăţână de varză. Fluturii s-au aşezat pe ea

ca o coroană de aur pe capul unei regine

s-au aşezat pe mâinile mele pe umeri

ba chiar şi pe piept.

Dacă ar fi început să dea toţi din aripi

m-aş fi înălţat odată cu ei

am fi putut  zbura

în grădini înmiresmate

departe de oraş, la mii de kilometri de oameni şi de boli.

Atunci un gând negru mi s-a lăsat peste ochi

ca un fum gros şi înecăcios

mi-am amintit că fluturii sunt efemeri

că viaţa lor e mai scurtă decât o clipire de ochi.

Am luat o cutie de ace şi le-am înfipt

în trupurile lor gingaşe unul câte unul

apoi i-am fixat pe perdea.

I-am spus pisicii Uite,

de acum vom avea fluturi pe vecie.

Ei vor fi raza de soare

care se va odihni mereu pe pervazul nostru.

Se spune că animalele de companie seamănă cu stăpânii lor

şi chiar aşa este

acum, fluturii galbeni sunt morţi

ca şi mine.

Timp bun de transformat ratarea în poezie

Privesc pe geam ca la ecranul unui televizor alb-negru

ploaia răpăie pe acoperişuri & mintea mea devine mlaştină

mintea mea dizgraţioasă ca o prostituată bătrână.

Nu ştiu nimic despre iubire

dragostea m-a atras întotdeauna ca o lumină blândă

spre care am fugit împiedicându-mă şi căzând

sufletul meu de sticlă s-a fracturat de fiecare dată

apoi s-a sudat greşit lăsându-mă schiloadă.

Privesc ploaia cu picuri lungi ca nişte ciucuri

îmi pare că văd zgârieturile filmului alergând

pe ecranul ferestrei

cum îmi văd cicatricile supurânde ale creierului.

Aerul mirosind a frunze ude intră printre gratiile nevăzute

cerceii turceşti se leagănă strălucind ca un bazar în soare

ce răspândeşte arome de scorţişoară şi piper

trupul meu sfârşit cu greu le mai poate percepe.

Timpul e o variabilă misterioasă

nu mai ştiu cât a trecut de când nu ţi-am atins mâinile

de când ţi-am spus că mă vei uita şi tu ai râs.

Când totul se va termina mă vei privi cu ochi zâmbitori

dar fără să mă vezi cu adevărat

fără să simţi falia care mi s-a adâncit zi de zi

între şira spinării şi coaste

fără să ştii că sunt un ambalaj rupt din care

tu, bărbatul cu pielea străvezie, ai ronţăit tot

ce eu îţi ofeream cu bucurie.

Până atunci va mai ploua puţin cu picuri lungi şi foşnitori

timp bun de transformat ratarea în poezie.

Anca Goja (n. 3 octombrie 1978, Baia Mare): A studiat jurnalismul la Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Debutul literar a rămas legat de revista Familia de la Oradea, unde a publicat povestirea Grădina cu trandafiri. În prezent colaborează cu revista online Literomania, unde publică proză scurtă.

Texte semnate de Anca Goja au fost incluse în câteva antologii, precum şi în volumul Scriitori ai Transilvaniei – Dicționar critic ilustrat (alcătuit de Irina Petraș, Editura Școala Ardeleană și Editura Eikon, Cluj-Napoca). A obţinut mai multe premii, printre care Premiul „Mircea Horia Simionescu” la Concursul Național de Literatură „Moștenirea Văcăreștilor” (ediția a XLVII-a, Târgoviște) şi Premiul Saloanelor „Liviu Rebreanu”. Perioada de recluziune ocazionată de criza sanitară actuală a determinat-o pe Anca Goja să schimbe instrumentele de lucru şi să înceapă să scrie poezie. Nu a renunţat, desigur, la proza scurtă, decât temporar, întrucât prin poezie îşi poate exprima mai direct sentimentele contradictorii, dar atât de puternice, din izolare.

Volume publicate (proză scurtă):

Zăpadă neagră şi alte povestiri (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014)

Fabrica de fericire (Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016)

360 de grade (Editura Paralela 45, Piteşti, 2018)

Citește aici: Anca Goja - păsări de hârtie

Blog personal: Fabrica de fericire

Copyright © 2020 Anca Goja

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.