ALEXANDRU OVIDIU VINTILĂ - INSECTELE IMPERIULUI

 

Alexandru Ovidiu Vintilă - Insectele imperiului [câte ceve despre orbirea șamanilor] (Editura Charmides, Bistrița, 2021): De lumea stranie a poeziei lui Alexandru Ovidiu Vintilă trebuie să te apropii pe vârfuri, în liniște, dar cu toate simțurile treze, căci odată pătruns înlăuntrul spațiului său vital, vei simți nevoia să te înalți și să levitezi odată cu autorul, murmurând, asemenea unui șaman, incantații și formule magice, tocmai pentru a nu călca cu tălpile goale pe cioburile unei realități sparte ce se transformă pe măsură ce te adâncești în lectura obiectelor sale psihice din acest volum într-un covor de cărbuni incandescenți. Citindu-i cartea, simți nevoia să te scurturi ‹‹odată pentru totdeauna de lutul care îți apasă umerii››, pentru a-ți putea înălța sufletul și gândurile în eter. (Nichita Danilov)

Nimic mai solemn și mai discret

când te înghiontește în piept ceva inefabil
și te hotărăști să fii oblic și să te raportezi ortodox
la tine fără să ți-o ceară nimeni sau întrucâtva
sau lumea

căldura umană
psihică și haotică
impulsul obscen al sângelui

și poate că trauma unei
halucinante malformații a firii
va trece precum o stare febrilă

o legănare ușoară în lumina tot mai artificială
traseul limitat al unui avion de hârtie își urmează
simetria deprimantă: un loc izolat este

biserica închisă în perimetrul dintre blocuri
dreptunghiul cât o fereastră în care încerci să respiri
plantele curg lent și intră în coliziune
cu atmosfera absentă și bruscă a unui răsărit de soare târziu

o superlativă senzație de limpezire

acum o mie de ani
oficial
s-a vorbit întâia oară
despre dezgustul pentru real

s-a inventat lumea ca fenomen și reprezentare

în românia bartolomeo diaz nu a fost
și totuși aici se sare în sus de bucurie
la fel ca în africa primului om la
capul bunei speranțe

la lisabona
livezile cu portocali au înflorit
printre mormintele conchistadorilor
îngeri decapitați ne priveau din cerul
unor biserici: catedrala santa maria maior,
mănăstirea jerónimos

într-o zi ploioasă
privesc de mai multe ori
umbrele unor oameni
întârziați pe o stradă
perfect dreaptă

și râul
în vremi de restriște
sau nu
curge

adorm
și lumea fierbe
așa din orgoliu

ore întregi exersezi încântarea de sine
într-o grădină japoneză

în oglinda retrovizoare
trecutul te ajunge din urmă

mergi mai departe
timpul și spațiul e inegal

într-o cameră strâmtă
stau la lisabona

am așteptat tramvaiul galben vintage
un șarpe uriaș cu două vagoane

mai presus de orice
frica de moarte

îngăduința cu care privești
un foc de artificii de la stânga
la dreapta

te întrebi ca miroslav holub
cum arată o inimă

la urma urmelor

cu toată
convingerea

la cinci minute după
îți dai seama că numai

în numele logicii adevărul e
undeva la mijloc

la scară umană

Valul vorbirii ca un val de pământ înflorit

când ziua e mai încăpătoare ca noaptea

dulapul
îl deschizi doar atunci

și dacă trebuie

în bucătărie stai la masă cu
tatăl tău mort
amurgul e de un roșu exuberant

în rețeaua de universuri compensatorii a subconștientului
frumusețea convulsivă a morții îți zâmbește ca
o femeie goală

în marienplatz
dărâmată pe o masă de fier
cândva
într-adevăr
luna

și nicio pală de vânt
deschizi fereastra
măcar să iei o gură de aer
te presimți în tot ce însemni
rupi pâinea îți torni un pahar cu vin

când ziua e mai încăpătoare ca noaptea

dulapul

îl deschizi doar atunci

și dacă trebuie

tu însuți stai

închis într-un

perimetru de execuție al tăcerii

Cele două fețe ale moscovei

în amintirile mele prepararea ceaiului negru
ține de o anume erotică

și cât de frumoase îi erau gesturile
dezirabile și absolute
strălucitoare în felul lor blând și aspru de a fi
aproape imateriale și străvezii

obosită și tânără
căutând un loc de refugiu

o noapte pe care să o poți povesti
și să începi cu o îmbrățișare ziua când noaptea
încă mai stăruie exact atunci dimineața să izbucnească
iarăși și totuși moscova are două fețe

pe strada petrovka sub cerul de sticlă
cineva mătură stele căzute
e frig la moscova arborii crapă de ger
și toate acestea durează o veșnicie

cât să cuprinzi întreagă inima rusiei
imensă și rece de la cercul polar și până
în transnistria orizontul se întinde
irepresibil și stacojiu lumina aceea mută
se revărsă peste câmpii ape și munți

desene zgâriate pe un perete caii noștri din vis
pisicile cernite ale nopții înapoi câteodată în prag

de unde începe și se termină totul

și soarele de deasupra
cum gravitatea unui corp viu
și casant

înfrigurat

în cel mai rău caz

la moscova se bea cafea cu lapte
și uneori trec zile întregi până ajungi la tine

te supui dorințelor tale într-o
complicitate tacită cu sângele tău
la căpătâiul tău tu
atât de frumoasă

pălăria ți-e așezată comod în creștetul capului

de obicei

moscova ți-o imaginezi
în miezul unui singur anotimp

și așa mai departe
până la tine gândul la tine

în general se știe precis că există un
început și un sfârșit despre
care nu se știe nimic

nimic nu se știe precis în general există
un început și un sfârșit

nici începând nici încetând

tai frunze la câini și te aud
ai vocea împăcată cu tine
moscova are două fețe
moscova nu crede în lacrimi

sunt expresii ale unei rutini generale

despre cum să te trăiești
despre cum să îți negociezi supraviețuirea
despre iertare și privilegiul de a-ți fi milă
și despre pulberea aceasta înaltă cât o ființă umană
despre inima și dumnezeul unui popor

acesta e gustul decolorat al spaimei cursul istoriei
mâna dreaptă și mâna stângă pipăind sentimentul tulbure
al stimei de sine libera cugetare a atâtor tovarăși de drum

moscova
oarbă și vibratilă

o amplă narațiune alcătuiește realitatea la moscova
într-o după-amiază de vineri

bulgakov sub impulsul lui dostoievski
rescrie pagini întregi construiește o mare
dezbatere despre lumină și întuneric

un fel de a fi ce ține de grandoarea sufletului rus
lucruri și semne impregnate în
croiala bătrânului râu moscova

zidul roșu al kremlinului

în șir indian
îngeri pe picioroange trâmbițând
judecata de apoi a omului

dragostea și
moartea

îmi amintesc
taifasul iscat de cehov
între personajele sale

pe fondul traumatic al unui vis de iarnă primăvara la
moscova e tot iarnă planetele se aliniază încet
încet mirosurile de ceai și sânge
de vodkă se amestecă anesteziant

te simți vulnerabil și altruist
ți se pare că nu mai ai timp
ascultându-te pe tine însuți

Mai multe poezii și profilul autorului aici: Alexandru Ovidiu Vintilă

Copyright © 2021 Alexandru Ovidiu Vintilă
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.