"" GINA ZAHARIA - ZARUL ORBULUI - PARNAS XXI

GINA ZAHARIA - ZARUL ORBULUI

 


Gina Zaharia – Zarul orbului (volum distins cu premiul special „Octavian Voicu” pe anul 2020, în cadrul evenimentului „Toamna bacoviană a scriitorilor din filiala Bacău a Uniunii Scriitorilor din România”, Editura Editgraph, Buzău, 2020): Dacă scrii ca și când viața îți „predă/ prima lecție din spatele frontului” înseamnă că înțelegi scrisul ca pe un război – cu tine și cu lumea -, în care totul pare că se petrece tragic și sângeros, fără altă lege decât cea a întâmplării, până ce, din spaimele aruncate orbește pe tabla de joc, din așteptarea înfrigurată a unui final, oricare ar fi el, se decantează poezia care le cuprinde și le învinge pe toate. Construit cu ochi de pictor expresionist și de fotograf talentat, universul poetic personal nu pare o pânză pe care poeta aruncă înserări ori dimineți sentimentale, ci mai degrabă un câmp magnetic spre care converg fragmente decupate dintr-o realitate în care ființa se vrea liberă, stăpână și rebelă: este propria sa realitate, transfigurată pentru a putea fi luată în stăpânire și așezată la temelia câte unui poem. „Zarul orbului”, în întregul său, este o metaforă pentru risc, întâmplare și pentru acea privire interioară capabilă să substituie cu succes vederea comună asupra mecanismelor de funcționare a jocului poetic. Gina Zaharia dovedește, cu fiecare nou volum tipărit, o profunzime surprinzătoare, inteligență în selectarea temelor fundamentale și o capacitate combinatorie care-i permite să găsească întotdeauna conotații insolite. (Valeria Manta Tăicuțu)


scrisoarea umbrei mele 

se așezase pe iarba uscată se prefăcea că stă la soare dar sigur medita
de la o vreme refuza să mă însoțească peste tot
părea derutată dar nu avea încotro
purta aceleași haine cu mine
uneori ceva mai decoltate așa încât năvălea primăvara în sân iar gerul părea un trecător amețit
în pantofi de culori diferite
uneori se asorta cu luminile din Las Vegas
alteori adormea într-un fagure de mătănii
atunci mă făceam că n-o văd
era doar o umbră
umbra mea
îmi plăcea s-o știu îngândurată avea ceva din copila munților
în căutarea ierburilor de leac
privea insistent balansoarul care-mi legăna zilele
până într-o zi când
s-a îndrăgostit

am simțit-o îndată ce s-a spălat pe față cu stările mele
avea ochi oceanici adânci cât să te pierzi în ei
pas domol și
culmea
cânta fantastic
asta mi-a dat de furcă am auzit că hoții de note înalte au sfori pe tot cerul
fusesem convinsă că nu iese din vorba mea dar de unde
mai întâi a plecat vreo două ceasuri apoi a devenit iscoadă
- spionul dragostei – fir-ar să fie
se ascundea prin toate colțurile inimii și mirosea a iasomie
era cochetă
și străină de bucuria mea pentru lucruri mărunte

odată am văzut-o într-un parc lângă un soldat de piatră
de la el a învățat să imite șuieratul vântului
dezbrăcând copacii
de la el a aflat că așteptarea e doar o față a răbdării
acum stă mai mult la tine îți deretică prin casă se așază la un pahar de vin cu tine
gustă din glumele tale și vorbește despre mine la timpul trecut
știu sigur
mi-a trimis o scrisoare
auzi
scrisoarea umbrei mele
am citit-o de câteva ori era caligrafiată cu sufletul
sufletul ăla pe care-l ferisem de rele
sau așa credeam eu
zicea că-i mândră când pășește pe podium mai ales dimineața
or eu o duceam peste calea ferată o treceam dealul până spre asfințit
apoi o legam la ochi
să-i fie noaptea albastră
e clar de când te-a întâlnit e alta
zadarnic i-am spus că toate poveștile frumoase urcă pe rug
cred că era puțin geloasă
de unde să știi tu
îmi zicea printre dinți
cum e să te înalți pe vârfuri să adulmeci parfumul pe care îl vrei doar al tău
și refuzi să înțelegi că tot se mai găsește câte un cocor
care să evadeze dintr-un tablou celebru
să ți se așeze pe umăr
te încăpățânezi
văd
te-ai trezit înaintea mea
dar casa asta cu acoperiș de pădure a strâns toți cărbunii
în palmele tale


nomadul 

m-ai învățat să trec deșertul cu elefanții la pas
să așez munți de nisip în calea furtunii
să cos țărmurile de ocean și să ascult povestea pescărușilor
întorși din larg
de câte ori m-ai trezit în toiul nopții
mi-ai spus că arborii de cafea
nu dorm niciodată
ți-am încălțat pantofii de toată ziua și m-am prefăcut că-s grăbită
dar de câte ori îmi luasem bilet spre destinații de suflet
numai eu știu

și a fost vară și a fost secetă așteptam ploile să curgă pe umerii mei
mirosea a levănțică și a cozonac pe vatră
am ascuns soarele în cuptorul de amiază
și am plecat să te caut
te zăream și te pierdeam dar te simțeam respirându-mi gândurile
știam că niciun actor nu poate concura cu tine
atunci
toată iubirea lumii s-a înghesuit în pieptul tău
pentru totdeauna
te-ai născut din mister și din ape
din piatră de hotar din praful tăcerilor
în urma hergheliilor de dor pornite să te ascundă
sub aripă de vultur
te-ai botezat în verde și albastru
ai chip nomad
și nu te pot descrie mai mult


timpul 

mă privea din capătul scărilor
hai zice
grăbește-te
astăzi semeni cu o lebădă somnoroasă
e timpul să mai dereticăm prin suflet
mâine cine știe pe unde mă mai încurc
am o groază de treburi

habar n-ai cum e să întinzi o punte peste ocean
ori să mături frunzele din păduri
firele în care păsări de rouă și-au agățat zborul
trebuie să le eliberez de liane
așa e corect
nu pot să-mi umplu buzunarele cu spiriduși
mincinoși

poartă o floare la piept
și se preface că nu pricepe cum trag de el
să-mi caut eșarfa albastră
singura pe care o pot dărui înălțimilor
e drept uneori mi-e drag
alteori seamănă cu un bătrân pisălog
care poartă un pantof mai mare și altul pe măsură
ori devine robot cu sufletul amputat
de un doctor nebun

îl urmez ce să fac
noroc că-mi trece prin minte cum m-a învățat să-l ignor
în brațele tale
nu știu dacă e un prieten adevărat
dar îți lasă ceasul lui să-l porți până îți dai seama
că n-a mai rămas decât parfumul teilor din estul orașului
e bine și așa
imaginea asta poate fi un somnifer bun

din când în când se oprește
îmi întinde o hârtie și zice notează aici
ora la care suntem locul și ce-ți mai amintești despre ziua în care
ți-am dat aripi
am râs de tine că ai înotat cu ele apoi te-ai scufundat
să cauți perle printre lupii-de-mare
când ai ridicat brațele țineai un trofeu
atunci te-am invidiat puțin
tu nu te lași ușor păcălită
și nici nu-ți pasă că am nervi de oțel


trandafiri de iarnă 

m-a învăluit deodată ceața și culorile s-au ascuns în tonuri de gri
nimic nu mai văd
poate doar conturul chipului tău ocolind strada
de la capătul gândurilor
rătăcești pe lângă statui
le întrebi cum stau cu plimbările nocturne și
ceri un foc
apoi fluieri crezând că vor întoarce capul

vântul e numai ochi și urechi ridici gulerul
și alungi păsările de pradă
drumul acela cu pietricele mărunte și-a uitat sita într-o oglindă
dar tu știi să te întorci cu ochii închiși
mai ales că între noi nu e decât un pârâu de mătase
un fir merge spre mine altul spre tine
și se împletesc în mijlocul unei cascade
la răsărit ori seara la opt
lunea pe la prânz sau în turnul cu ceas
ca într-o casă de oaspeți

în grădina mea cresc trandafiri de iarnă
au înflorit fără să se întrebe câte grade le sunt permise
pentru a triumfa
de câte ori îi culegi lași urme pe suflet
de câte ori le vorbești trece câte un fulger
odată mi-ai spus că singurătatea poate fi bogată
ori bolnavă
altădată ți-am spus că aerul pe care-l crestezi
încape în plămânii unei zile senine
restul e murmur departe


post restant

într-o zi au venit la ușa mea un copil și un șoarece
vino să ne jucăm de-a pitita
mi-au zis
să ne ascundem de noi într-o scorbură
și să coasem zilele vechi
de rucsacul în care trăim

într-o seară au venit la mine
un copil și o albină
vino să zburăm mi-au zis
deasupra orașului
din când în când să ne oprim în castani
ca niște viteji în goana după iluzii
mâine vom culege amintiri
coapte la soare

apoi am expediat pachetul cu vise
la post restant
iar copiii se încheiau la șireturi
cu gândurile mele


fotograf de ocazie

au ieșit hergheliile din tablouri
peste tot pânze sparte

praf
și fotografi de ocazie
prin târguri se vând cărți de povești
pelin de mai mierea de lângă el

și saci doldora cu poteci răgușite
ca niște soldați peste care a nins
în toiul verii

o femeie își strânge la piept pruncul născut peste noapte
are surâsul ei curajul ei amărăciunea ei și un fir de busuioc

în pumnul nou ca o nucă verde
ursitoarele abia s-au trezit
una își spală gândul de ieri
alta greu se recunoaște în oglinda cu două fețe
dar îndreaptă o rază misterioasă
peste curioși

iată e nevoie de un simplu click
să vezi istoria cu centură de siguranță
gonind prin albumul
alb-negru


Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Gina Zaharia
Citește mai multe poezii aici: Flori de nisip
Pagina de autor Facebook: Gina Zaharia 
Pagina Facebook: Gina Zaharia

Copyright © 2020 Gina Zaharia
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

 

Un produs Blogger.