MARIANA MOGA - CONFESIUNI

 

Confesiune

Au trecut anii peste mine
cum au trecut peste râul din spatele grădinii,
peste sălciile ghemuite,
peste trifoiul înflorit…
Iar eu m-am aflat
în fiecare zi,
în fiecare anotimp
şi m-am trezit
în fiecare dimineaţă
pentru mai târziu,
în fiecare săptămână
pentru luna următoare
şi în fiecare an
pentru un nou început.
Atunci,
de ce în toate trecerile eu nu apar?

Între Pământ, Cer și Iad

Se împerechează fluturii sub soarele de august
uitându-se mirați cum îmbătrânesc.
Privirea lor doare...
trădează...

Inima mea plânge
că aparțin acestei case,
cu vară afară și ritmuri obosite în salonul vechi.
Zbucium și pasiune umană.

Natura mi-a modelat inima de poet într-o liră.
Coardele ei trezesc dorinți,
apoi mă apropie de cerurile amurgului.
O rânduire a gândului
al cărui sărut devine otravă.

Pe traseul timpului,
în această casă închisă eternității,
o ușă se deschide
transformând întunericul zilei în buze.
Sorb putere din galbenul de august
imprimat pe aripile fluturilor
și înțeleg:

Poetul este Pământ, Cer și Iad!

Sinceritate printre stropi

Cerul se oferă. Plouă.

În depărtare aud urme strigând.
Fac trafic de lumină și amintiri.

Au trecut prin locul
în care copitele cailor sunt modelate în lut,
unde firele de stuf veghează de pe acoperișuri,
unde la porți au crescut suferințe.

Urme împerecheate,
tristeți descătușate,
valuri fără vise.

Dunărea încă îi caută.
Sub povara durerii e singura dovadă de dragoste.

Vamă între poluri

Salut eternitatea captând secunde nude,
cad cioburi de lumină, cad fulgii în perechi,
se despleteşte iarna prin vămi unde se-aude
cum murmură cristaluri cu amintiri străvechi.

M-a invadat tăcerea cu valurile rănii
nu simt nicio durere, căci nu mă simt în stare,
îngenunchez cuvinte sub tălpile de sănii
şi-mi scutur trupul rece de ceaţă şi uitare.

Între zăpezi bolnave de-atâta veritate,
zâmbesc un pic cam straniu şi mă sfârșesc de dor,
privind spre cer să-mi aflu privirile curate
căci sunt înfăşurată în vând ca-ntr-un fuior.

Dureri îmi trec prin vene și îmi atingând plămânul,
am devenit tamponul dintre pământ şi cer,
iar de singurătate ţip straniu ca păunul,
sub templul zilei pure de ultim grănicer.

Pasul eternității

O mulţime de alge
s-au prins de tălpile mele
imprimate în sare.

Vând nori.
Nori de pilitură
ce curg din ochii pescăruşilor.

Alunec
și în cădere cerul îmi întinde mâna.

Mulțumesc, Doamne!
Sunt doar un pas în trupul eternității!
Norii,
algele,
pescărușii,
imagini imprimate pe retina Ta.

Versuri în decor encomiastic

În valea cu poteci îngândurate
Și vechi unghere pline de substanță,
Răvașe vieții scriu pe lângă plopii,
Ce anonim împart câte-o speranță.

Tăcute versuri îmi străbat gândirea,
Dând semne c-au creat un univers,
Prin ierburi vagaboande saltă greieri,
Într-un dispreț total și fără sens.

Vâslește vântul peste o petală,
Trecând prin anotimpul alegoric,
Nu voi lăsa să strige sau să piară,
Iubiri ce rătăcesc fantasmagoric.

Fiori îmi saltă liberi prin cornee,
Se pierd în întunericul elastic
Și dincolo de plopi dansează rumba,
Îngerii în decor encomiastic.

În același loc gol

Viscol la marginea cerului.
Lacrimile lui s-au transformat în stalactite,
ascuțite,
gata să cadă în fiecare suflet,
picătură cu picătură,
ca o tortură.

Lacrimi albastre
pe sticla în spatele căreia
gemete străpung sunetul pământului.

Zilele copilăriei s-au dus. De mult.
Sub ploaia amintirilor plâng și eu,
ca un copil,
pentru trecut.

Cât de târziu am învățat să văd!
Dar fără să-i pese
vântul suflă în același loc gol.

Muzica pământului

Cireșii murmură melodia lentă
a pământului.

Sub ei prind rădăcini.

În fiecare zi,
la aceeași oră,
îmi ridic brațele.
Ele,
rădăcinile mele,
încep să danseze printre straturi
și din ramurile mele se scurg cuvinte

Cărarea viselor

Iar am visat că urc spre infinit,
iar am visat poteci nenumărate,
întinereau chemările în gând
şi noaptea se stingea cu demnitate.

Liniştea de toamnă mă inspiră,
cad umbrele sub nucii arămii,
strivesc în pumn o frunză când tăcerea
îmi strigă dintre dealuri: „Mai rămâi!”

N-am vreme, cad cuvinte peste mine,
Mor clipe amăgite-n calendar
şi-n trecerea de astăzi către mâine,
cuprinsă sunt de-un dor rudimentar.

În ora ce se-ascunde-n coame nude,
mi-aș cumpăra doar zile fără ceaţă,
ceasul nu vrea să îmi oprească timpul,
și răsăritul azi îmi ia din viaţă.

S-au oxidat secundele-n perete,
îi cer iertare-n treacăt unui nor,
cuminte dimineaţa stă pe dealuri,
iar eu suspin de dorul unui zbor.

Vise pe pânza cerului

Hoinar,
vântul îi căuta rădăcinile.
O mulțime de narcise
acolo lângă lac,
printre copaci,
dansau împreună cu el.

Stelele străluceau
într-o linie fără sfârșit,
frunzele se bucurau...

Ce spectacol!

Ochiul meu gusta fericirea,
iar inima...
se mișca împreună cu narcisele
sub cerul brodat cu fir de argint.

Aș răspândi această frumusețe în calea voastră,
dar sunt prea săracă.
Doar eu cu visele mele.
Treceți, treceți ușor! Nu le speriați!
Spectacolul va continua pentru rădăcinile voastre.

Ne mor prietenii
- In memoriam Ana Podaru –

Aud iar voci pe scena ce devora destine,
Prietenii ne pleacă, prietenii ne mor,
Rătăcesc trei stele prin zare cenușie,
Cu inimile triste vorbind de moartea lor,

Și simt cum vertical se scurg parcă poeme,
Prin timpul vlăguit de-atâta exigență,
Dansând printre fantome, în noaptea disperată,
Mai trece câte-un suflet spre noua existență.

Îngenunchind cuvinte sub tălpile de sănii,
I-ai râs în față morții, Aniță, mai mereu…
Dansează pentru mine, dansează fără teamă,
Prin noua nemurire, doar tu cu Dumnezeu!

Ai strâns, aici, în tine, puține anotimpuri
Și-un dor mă amăgește la modul singular,
Recidivând cuvinte îți vor urma destinul,
De-atâta disperare căzând rectangular.

Miroase-a brad afară și plouă liniștit,
Te-ndrepți spre noua casă cu vise de-mprumut.
Iar ilegal pe stadă în pas de dans doi îngeri,
Valsează-n ritmul tău la modul absolut.

În ce bibliotecă de mâine să te caut?
Ce prostă-i simetria trăirii sus și jos.
Mă tot gândesc c-odată vom fi iar împreună,
Să dăruim cuvinte din noul adăpost.

Nu plângeți dragi prieteni, mai scrieți doar un vers!
În vama dintre lumi e rânduială veche.
Vorbiți însă încet, ea, moartea, vă aude,
Mai joacă încă zaruri cu suflete pereche.

Te crezi stăpână moarte peste ai lumii sorți?
Dar cei plecați de-acasă nu sunt și n-or fi morți.
Luați din lumea asta, cu toții vor trăi,
Dar după tine, moarte, ce-o fi când vei muri?

Speranța din vis

Cu palma netezesc nisipul,
aproape transparent,
sub raze nevindecate
de lună.

Alături,
valuri nelegiuite
pândesc stelele
evitând coridoarele interzise.

Am lacrimi în păr
și urme adânci în spate.

Ca o viziune trecătoare
zilele se târăsc lent,
în lipsa lui Dumnezeu,
fără muzică, foc sau iubire.

Plâng ca un copil.

Înfășurat într-o pânză albă,
brodată de cer,
apare un înger.
Întunericul își găsește alt adăpost,
anotimpurile vechi se dezbracă,
își lasă frunzele ofilite,
și înmuguresc în palma mea goală.

Doamne,
de când îmi doresc
trupul în care m-ai născut!

Poemul vieții mele

Eu sunt precum o frunză în toamna deghizată,
Sunt o poveste rară în veac sau poate-un mit,
Îmi curg prin vene rânduri și doruri îndrăznețe,
Iar sus pe Dealul Negru bat clopote la schit.

Și în amurgul zilei lăsând în urmă calea,
Pădurea mă invită să stau la adăpost.
Plătesc tribut trei versuri ce le-am adus cu mine,
Când pașii mi se-adapă din lutul fără rost.

În sânge simt cum urcă trăiri din Testament,
Esențe de lumină izvorând din ceață,
Cuvintele m-apasă cu ritmuri de blestem
Și dorul lor mă arde până dimineață.

Le-am recitat în șoaptă, iar cerul cocoșat
De ultimele stele parcă îmi răspunde:
„Tu te-ai născut din lutul pădurii pe-nserat.
Nu rătăci acum când dorul te pătrunde!”

Astăzi îi dedic toamnei poemul vieții mele,
Trăiri îmi dau binețe și curg necontenit,
La geam aștept tăcută și cercetând iar dealul,
Nu mai aud bătând clopote-n vechiul schit.

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Mariana Moga

Copyright © 2020 Mariana Moga
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.