ECATERINA PETRESCU BOTONCEA - TE ÎNTREBI CINE SUNT...

 

Ecaterina Petrescu Botoncea - Te întrebi cine sunt... (Editura Cetatea Doamnei, Piatra Neamț, 2020): Volumul de poeme "Te întrebi cine sunt..." se deschide precum floarea de crin, cu Trinitatea parfumînd aerul, cu poemele peregrinului poet, medic prin viața asta pămînteană, părăsind ontologicul pentru a transcende dincolo fiorul hotarelor cu o siguranță și o eleganță ce se regăsesc într-o alteritate devenită gnoseologică în scrierile sale. Ecaterina Petrescu Botoncea transcende realitatea impusă a zilei și ajunge într-o reverie reflexivă asupra ființei himerice care este pînă la urmă omul, într-o întoarcere inițiatică. Interogațiilor aproape permanente le răspunde conștientizînd de unde vine - dintr-un calendar pe stil vechi - în timp ce mama pregătea aluatul ...de lut într-o copaie de frasin. Imaginea plastică este atît de clară încît și un copil o vizualizează cu ochii minții. Și totuși importanța mamei e atît de mare și atît de apropiată de înalt pentru că știa că plămădește din acel Lut. Bucuria acelei revelații de demult, cu mîinile pline de îmbrățișarea cerului, pășind din nor în nor, în călătoria ființei înspre neființă....cînd joacă zînele lunatice înainte de adormirea pruncilor, cînd din scorburi ies pitici încălțați în ciuboțica cucului, iar Ea, poeta, desculță..."doar cu himerele și rîsul meu, careîți hohotește mereu la fereastă, sunt iarba de sub zăpadă". (...) Ecaterina Petrescu Botoncea reface Drumul Crucii - Via Dolorosa, ascultă pe malul Mării Galileei și urcă pe delul Golgotei, rostind printre emoții "Te iubesc..." (extrase din recenzia semnată de poeta Liliana Popa - 10 noiembrie 2020)

Joc de clipe arse 

Când vântul m-așază
pe creanga volută
legănătoare de vise
a vrăjitului copac fără nume
șoptind în tremurătoare luciri aurii
povestea rodului,
mă simt parfumată și eliberată
în galbene splendori de foc și lumină
care mă destramă simplificator,
până la tristețe,
într-un joc de clipe arse

Un pieptene roșu 

Țin în mână un pieptene roșu
și o galbenă lună
bătrână eternă hapsână
e mai, și plouă
despletesc
râuri domoale umezire sub pleoape
gânduri rostogolite spre vale
încălțate cu ghete verzi
scufundate
nemaipomenite
înțepenite în răvășite bulboane
scrâșnet de roți
strigăt de perete nezugrăvit
sub tălpi
uimire, stele de cupru și-argint
pieptul îngălbenit ți-l cuprind
noapte
acoperiș cu table ruginită
peste fruntea mea
coroane de flori
ofrande
păduri luxuriante
rece la picioare
tămăduitoare izvoare
și întunericul dintre ape
lăsați-mă să dorm
a intrat în mine atâta nevoie de somn
de altă lună
de alt mai
cu cireșe coapte…

Catharsis 

Era un cerb venit din miazănoapte,
amușinând frunzișului himere,
printre ferigi și fluturi prinși în șoapte,
greieri albi, el vergelea ciubere
pentru urzeli de vise și împletiri de rouă,
să ardă între vreascuri și snopi de lună nouă,
și, șchiopătând de-o coapsă
în mijlocul pădurii,
rănit de o săgeată din tolbele naturii,
își culegea molatica mătase
de pe spinarea broaștelor râioase,
sunt nopții luminate pe cărare
de candele din ochi de căprioare
și pleoape ridicate, lacrimi pline,
răcoarea dintre lucruri, nopți caline,
atunci, din coșul de nuiele,
cerbul scoase flori și iască
și, scăpărând din coarne
în aburii din noapte,
fuiorul de lumină îl picucă-n veșminte,
și-n timp ce taina nopții se aprindea
din haine ce ardeau, priveam cum se ridică
...luna pe cer ședea rotundă și smerită...
catharsis, rug aprins,
cunună de lumină împletită...

Un foc, 

o oală de lut,
un cântec blajin
de demult...
rugăciuni topite pe vatră,
miros de tămâie
și pâine coaptă,
e seară, e iarnă,
mă iartă...

adâncită în timp, 

de parcă aș fi izvorul
care ține pe umerii lui muntele
înainte de ultima clătinare,
mă despletesc în cuvinte,
susur albăstriu,
la umbra copacului adăpost
pentru vulpile argintii
din toamna mea,
a dispărut rostogolirea de ape repezi
și alunecoase peste lespezile
viitorului învăluit în ceață,
de undeva se aude clinchet de zurgălai,
un vultur scrutează cu ochii mei
înălțimile,
el îmi poartă privirea peste nori
și îmi aduce în ciocul lui,
înzăpezit, orizontul...

Sfântă așteptare, 

mai luminoasă decât focul din sobă în ochii copilului
atunci când se lasă întunericul și trosnesc lemnele,
povestind în limbi albastre, amestecate,
despre vremurile acelea, îndepărtate,
pe când din apă, lemn, foc și pământ
Dumnezeu a creat lumea, primul cuvânt
și toate lucrurile neînsemnate,
bărbatul și femeia, două vase de lut
care își caută umplerea cu timpul și tainele nenumărate,
martori dovediți nepricepuți în deslușirea culorilor cerului,
degeaba Tatăl a așezat prin alchimizări repetate
toată credința Lui numită adevăr frumos și lumină,
chip și asemănare...
Sfântă așteptare, deplină,
te privesc în aburul de mentă și ghimbir
al ceaiului clocotit pe plită pe care îl bem iarna,
la vremea colindului, cu ștergar curat pe masă
și laița învelită în piei albe de iepure, stropite cu mir,
ești mai frumoasă decât pleoapa suflecată a Lunii,
ai sacralitatea veșmântului preoțesc,
înțelepciunea inițiaților lumii,
smerenia sfinților și rugul minunii,
heruvimi și îngeri te însoțesc,
în orice Duminică ești tu,
în orice sacrificiu,
în toate zilele de sărbătoare
și de aducere aminte...
colindătorii au venit... îi chem în casă
la căldură, mere covrigi și ceai fierbinte...
dar Sfântă, tu ai și culoarea sângelui de cristal,
tot un colind a fost, un Ignat, și aceeași credință curată
în dreptate a Fiului, un imens sacrificiu,
pe tine te întreb cu iubire,
frumoasă așteptare, când vei deveni împlinire?

Copyright © 2020 Ecaterina Petrescu Botoncea 
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.