MIHAELA CRISTESCU - CONTRASTE

Printre noi

Această viață

în care sufletele suflă din păpădii,

gândul despică pietrele,

iar glasurile adaugă ritm.

Acest tărâm străin

ales cu grijă

și învățat pe de rost

în lungile ierni albastre.

Această casă

a ipotecilor îndoliate,

cultivând atenția nesperată

printre filele cărților șterse de timp.

Acest rând

în care amănuntul

se pretinde zicală.

Contrast

Visele,

cum se visează ele

pe râul de pădure

învrăjbit de lăutari,

Cum se adună vorbele

să ne povestească aducerile aminte

din cascade,

Cum se preface văzul

că bate darabana vremilor.

Printre pagini

călcâiul să bată ascuțit cotoarele,

să ne prefacem în cuprins

și în disjuncții,

o dată doar să ne strângem mâinile

a înțeles.

O notă

Adu-mi o notă muzicală

să îmi cânte acordul descumpănit

al viiturilor

de primăvară.

O notă întreagă și lungă

atinsă de răceala anotimpului dublu.

Arată-mi cum se învelește vocea

între oracol și viziune.

O notă desuetă

a pașilor pe asfaltul tânguit

al amintirii:

această întoarcere

a viețuitoarelor

pe pământ.

IMAGO MUNDI

Ab initio

Demult,

Pe când trecutul

se înțelegea cu voința

iar cuvântul

avea trecere în lumea negândită,

Pe când ne înrolam într-o atingere

aproape vizibilă a întregului în parte,

și scufundarea se prefăcea în protoni

așa precum viața în imagini,

Demult,

Vatra stinsă de cântec și ritm

se cuprindea pe sine într-o prelungire gigantică

adusă de spate

și pătată de surghiun.

Un zgomot ne bate creșterea,

acum, atât de fără timp să urcăm văzul

pătruns de trecutul impuls

al vorbelor

în vibrația lor fizică,

- drum drept, o ascultare indecisă

de punct și virgulă.

Imitatio Dei

Pentru fiecare înțelegere

un cuvânt își îndoaie spinarea,

se alipește de propria sa umbră

și răsare în bolta auzului

prin cheltuială și drum.

Într-o stingere,

licărirea fotonilor ocoliți de fantele recunoscătoare

se absoarbe încetul cu încetul

către mirarea zilei precedente.

Nimic,nimic, nimic

în urarea zeilor ascultați de tunete.

Nimic prin atingere,

nimic prin zumzet.

Nimic spune hârtia

îndoliată și ea

de pierderea suferită.

Caută dimensiunea să re-devină fonem,

sprijinind nou-născutul în valențe.

Pentru fiecare înțelegere,

articulația se dizolvă liniștitor în adaos,

particularitatea ei,

un vers

al legendei

apuse.

Illud tempus

Să fi așteptat

să se scuture umbra,

să cadă cuiburile

și să se aștearnă frigul.

Să fi așteptat

să culeagă pământul

calendarul recunoașterii

cărămizilor reci.

Să fi curtat

zgomotul

așezat peste cuvinte

și larma preschimbată

în frecvențe tari.

Să cadă lumina

în vibrații acute

iar electronul

- în atom.

Dar până când,

mă gândesc până când să aștept

ieșirea din sferă,

unul câte unul

pașii să-i pornesc către argument.

Pâna când

să mă întorc dinspre tipar

către mit

într-o iresponsabilă aducere aminte

a eleganței

- materia.

Aceasta minunată

poveste

a începutului de veac

personal.

Acest cuvânt

naval

al imaginii

desfășurate.

Citește mai multe poezii și profilul autoarei aici: Mihaela Cristescu

Copyright © 2020 Mihaela Cristescu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.