DANYA ȘTEF - MĂ CHEAMĂ MAREA

Mă cheamă... Marea

Mi-ar plăcea să am nume de corabie,

Ochii ca marea și

Sufletul purtat de dor de ducă...

Să plutesc,

Să înfrunt furtuni,

Să mă scald în ape înspumate,

Să fiu așteptată,

Să mi se ducă dorul, 

Să mi se fluture batiste,

Să se zgâiască la mine, 

ca-ntr-o piesă de teatru,

fețe vesele și triste...

Pe apă, oamenii-s mai liberi și mai buni.

Vibrează la adevăruri șoptite de pescăruși

și înghițite de valuri...

Pe apă, băncile de lemn sunt idealuri.

Inception

La prima întâlnire mi-ai oferit mărgăritar,

iar eu te-am întrebat de unde ai știut că-s florile mele preferate.

Nu știuseși, dar îți plăceau și ție.

Se asortau cu costumul negru tăiat în croi perfect

și cu auriul care-ți scălda ochii la apus.

M-ai luat de mână și am fugit la mare, desculți.

Ne-am trezit într-o rulotă la ușa căreia băteau valurile,

pe o plajă pustie, presărată cu maci.

Purtam o rochie lungă și verde,

pe care se impregnaseră mărgăritarele primite în dar,

la fel cum zâmbetul tău se impregnase pe talpa piciorului

pe care mi l-ai luat și l-ai dus la gură ca să auzi mai bine marea.

Mi-ai atârnat în păr corăbii și ai plonjat în adâncul ființei mele,

fără vestă de salvare și fără GPS.

Când ai ajuns pe insula tetracamerală,

cucerind și ultima redută, am fluturat steagul alb și am deschis ochii.

Mi-ai șoptit: ce facem în dimineața asta, ne trezim sau ne visăm în continuare?

Noapte la mare

Luna e prietena mea, pe care am întâlnit-o vara la mare

Pe când pluteam într-o barcă de vise

ținută pe linia de plutire cu sare

astfel să nu riște să se-mpută, să se strice

să se altereze...

Luna e acolo pentru toți cei ce vor să viseze.

Într-o noapte pare o banană prea coaptă

uitată pe un câmp de mușețel

după ploaie

În timp ce degete de val se joacă

în plete bălaie rămase pe mal.      

În alta pare o felie de lămâie

într-un pahar plin cu cuburi de gheață

în timp ce briza răsfață

plete bălaie rămase pe mal.

În alta pare o portocală întreagă

rostogolită de copii pe o plajă fierbinte

în timp ce fire de nisip vin să se-alinte

în plete bălaie rămase pe mal.

Când renunți să visezi,

Luna e doar o coajă de pepene dusă de val.

De dor

Când marea îți pătrunde în pupile, în ochi îți înfloresc iriși cernilii, iar pe buze roze

Câte un pescăruș isteric îți amintește cu strigătul lui

că nu ești Venus din Milo, ci doar un biet castel de nisip

ce se face una cu valul la prima atingere

Atunci ți se face dor

și-ai vrea ca el să-ți ia pe buze toată sarea plânsă în miliarde de nopți...

REM

După obișnuita alergare pe plajă, într-o seară,

îmi trăgeam sufletul pe faleza din Mamaia,

când în ochi mi-a sclipit firma luminoasă, roșu aprins, a hotelului Dacia Sud.

Respirația mi s-a oprit și am urcat pe nerăsuflate scările.

Am alergat la ușa camerei tale, în speranța că a mai rămas acolo o urmă din tine...

Am respirat adânc și am apăsat clanța

care a făcut ușa să se deschidă cu un chelălăit metalic.

Te-am găsit dincolo de ea, întins în pat,

așa cum te lăsasem în ultima poză pe care mi-ai trimis-o.

M-am repezit în pat, mi-am încolăcit picioarele în jurul taliei tale

și am început să te sărut.

Priviți de sus, păream cei doi omuleți din sigla de la Kappa

care, de obicei, stăteau spate în spate,

dar acum, după atâtea luni de distanțare socială,

au uitat poziția consacrată și au simțit nevoia să se contopească.

Te-am sărutat cu atâta patimă,

încât încă mai simt gustul zâmbetului tău pe buze,

apoi ți-am desenat cu vârful limbii pe piele harta viitorului,

insistând asupra momentelor cruciale.

Când am terminat, Columna lui Traian s-a simțit o schiță ieftină

și și-a acoperit rușinată scenele luptelor dintre romani și popoarele cucerite.

În plus, ea vorbea despre trecut, iar trecutul a trecut și nu se mai întoarce.

Am stins televizorul și am făcut dragoste,

dar nu-mi mai amintesc cum a fost, fiindcă totul s-a petrecut cu lumina stinsă.

Știu doar că, la un moment dat, aveam de jur împrejur marea,

iar marinarii de pe bărcile cu vele se uitau admirativ la noi și ne aplaudau iubirea.

Bărcile se izbeau de marginea patului și se scufundau,

dar noi rămâneam indiferenți la tragedia lumii,

fiindcă eram prea preocupați să ne iubim unul pe altul.

“Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!”

a fost primul enunț pe care l-am rostit după luni întregi de terapie intensivă,

în care nu mișcasem nici măcar un deget, dar să scot vreun cuvânt.

Ei zic că am alunecat și un val m-a izbit de dig în timp ce alergam,

însă eu știu că refuzul tău m-a lăsat paralizată.

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Danya Ștef și Danya Ștef - poeme cu ochi

Pagina Facebook de autor Danya Stef @colectionaradehimere

Copyright © 2020 Danya Ștef (Dana Ștefan)

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.