LAURA COZMA - LAMA DULCE A TIMPULUI

Laura Cozma - Lama dulce a timpului (Editura Editgraph, Buzău, 2020): Volumul de debut al Laurei Cozma - Lama dulce a timpului - reprezintă un exercițiu poetic profund și îndelung exersat, un demers liric consistent, desfășurat pe parcursul unor ani de acumulări lirice ce văd, în sfârșit, lumina tiparului. Cele două secțiuni ale cărții: „Unicus” și „Particula C” sunt precedate, fiecare, de un mic text „cheie” care apropie cititorul de sensul sacru al iubirii reliefat în Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel: “De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător; Și de aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”. (...) Așadar, poezia Laurei Cozma face parte, indiscutabil, dintr-un destin literar asumat cu seriozitate și, suntem convinși, ecourile ei vor confirma valoarea poetei, care mărturisește: „eu am târât după mine durerea/ într-o rochie albă/ deschizându-i brațele nemuririi ei”. (extrase din prefața volumului – Timpul iubirii – semnată de poetul Lucian Mănăilescu)

Inferno

Dante

aș vrea să-ți măsor fiecare pas

de la disperare până la împlinire

de la ură până la iubire

din nimic s-a născut acest grăunte rogvaiv

din care a țâșnit durerea

am fost meduza care te-a înțepat în piept

cu otrava unui Krait

sunt nopți în care mă lovesc de zile

și zile cu care strivesc nopțile

când (încă) încerc să țin firul întins

dorul jumătate apă/jumătate vânt

sculptează neasemuit de ciudat

ghețarul acesta din noi

am înțeles (chiar dacă prea târziu)

că sunt mult mai frumoasă în tine

acum știu

morții trăiesc pe pământ

ei n-au nevoie să lege-n lanțuri cuvinte

necuvintele-s ardente

Dante

am devenit un alt tu

iar tu ești liniștea dinlăuntru’ meu

renacimiento

e ciudat cum dragostea trăia în noi

două trupuri asimetrice

unul împins în abis

celălalt așteptând absolutul la semafor

ecoul străzii penetrează vârfurile degetelor

până-n ventriculul stâng

băiatul cu ochii verzi rătăcește în intersecție

cu o lanternă

durerea străpunge bitumul ca un buldozer

Aristotel ar scrie o întreagă teorie despre asta

dar ce mai poți spune despre moarte?

lumina nu se adăpostește după întuneric

și respiră greu lângă el

ultimul cântec pe clapele coastelor

s-a prescris

azi dimineață pulsul i s-a oprit

acum am văzut lumina pentru prima dată

doar eu

pot cuprinde Pământul într-o îmbrățișare

aș vrea ca până în ultima zi

să pătrund

în fiecare neuron al creierului tău

în fiecare gând

prin care dezmierzi cruzimea cuvintelor

despre tine

despre mine

și despre noi (!)

să cred că din colțul zâmbetului

se îmbracă-n milisecunde tristețea?

ești singurul acrobat al tristeții

mergi pe o felie de spaimă

sufletul tău e o statuie

în interiorul ei stă viața

lama dulce a timpului

ceva din mine mă împinge

să privesc

cum noaptea geme ușor

înspre zi

cerneala se desprinde

de omul vitruvian

și mă privești așa cum

un copil atinge o jucărie nouă

te ascunzi în mine

de tornada secundelor

care sapă riduri și usucă inimi

câteodată îmi mulțumești

că te-am resuscitat

ne dezgolim de răni

când limbile ceasului

se despică

clipind a miere cu venin

iar tu intri și mai puternic

și mă străbați

într-o apoteoză a timpului

ce te-a învățat

în sfârșit

să mă iubești

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Laura Cozma

Citește aici: Raiul există (și) pe pământ

Blog: Laura Cozma

Copyright © 2020 Laura Cozma

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.