LAURA COZMA - COPILUL DIN MINE

 

Fuga spre tine

Cristian,
cea mai viguroasă credință
care te lovește
fără să vrea sau să vrei,
este iubirea.

Cristian,
trebuie să știi cât de mult îl
strig(am),
în învelișul stâng al toracelui,
fără să îi vibreze nimic
în trompa lui Eustachio.

Căușul palmelor ascunde
mireasma putredă
a limbajului trupesc
din lama dulce a timpului.

Cristian,
credeam că în ziua când nu mai trăiești
pentru tine
ești definiția unui om
mort și viu, totodată.
Dar,
dacă te desprinzi de durere
concepi dragostea și împlinirea.

Atunci,
articulația pumnului se deschide,
iar vârfurile degetelor tale
se sprijină în buricele degetelor mele
pentru a păși
împreună spre soarele
zâmbetului tău.

Cristian,
trăiesc și în el,
la fel ca puiul de om în mamă.

Doar noi

Stăm pe banca a șaptea din parcul pensiilor,
hoașca machiată cu fond de ten și ruj roz
ne urmărește cu un fel de vino-ncoace.
Simulez bine,
privesc complice norii, vorbind cu tine,
Maia,
până ți se face somn
și ne legănăm în brațele vântului
de parcă am asculta simfonia nr.5
de van Beethoven.

Te pun în căruț, se produce boom-ul:
ea vine, se așează pe bancă,
încât ai zice că mă cunoaște din pântecul maică-mii,
întreabă cum e să fiu mamă.

– Să vă spun drept, e super!
Câteodată îmi vine să fug, să iau asfaltul
în spate, de frica urmelor.
Mă ascund în clipirea unui semafor,
plâng, plâng, plâng,
până la epuizare, tot așa.

Imaginația dansează-n farse uneori,
a cere ajutor e visul care
am fost crescută să nu îl cer.
Totuși, l-am cerșit (o dată),
s-a schimbat în miraj.

– A fi mamă poate fi și frumos!?
– Nu există „poate fi”, este magnific.
Nici poemele care vor erupe din mine
peste 33 de ani nu pot descrie această fericire.

Mă trezesc, mă joc
de-a baba oarba cu destinul.
Cu unul în brațe, cu altul de mână,
băgăm mâinile în plastilină
modelând chipul perfect
de mamă.
Unul împinge, altul se suie peste el,
Apoi, cântăm
pisica stă la pândă ca bau-bau.

Ochii sclipitor de negri surâd permanent
peste inima mea
ce rezonează la fiecare atingere a buclelor
aurii.
Acum știu,
nu mai sunt o himeră a familiei,
doar eu pot săruta îngerii pe pământ.


Scrisoare către...

În plimbarea zilnică cu zâmbetul
pe stradă,
cerul a venit învârtejit să mă
absoarbă.
Bucățile s-au fragmentat odihnitor,
înghițind norii de lacrimi.

30 de ani s-au dosit,
până a crescut un castel de gheață.
Stătea chiar în inimă
și mă sileam să îl ard cu dragostea.

Adesea,
în oglindă, îl vedeam pe Kafka
scriind "Scrisoare către tata".
Tăceam,
pășeam cu singurătatea gândului
de mână.

Acum,
stau cu tine în brațe, Maia,
iar Cris se joacă în părul
spinos, unsuros și împuțit.
Fata ce ieșea mereu aranjată
parfumată, punctuală, nu mai e.
Dar nimeni nu știe:
a fi mamă e mai profund decât
există orice
cuvânt uitat sau inexistent
pe care îl gândești/rostești/urli.

Fata de atunci s-a schimbat
în mamă, soție, amantă,
așa cum zâmbetul dus la cer
s-a reîntors prin tine, Maia,
iar cel mai dulce pansament peste rană
e fratele tău.

Ați readus copilul din mine.

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Laura Cozma
Citește mai multe poezii aici: Lama dulce a timpului, Raiul există (și) pe pământ


Copyright © 2025 Laura Cozma
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.