CAMELIA BUZATU - SOCLURI FĂRĂ STATUI
Fiecare femeie ține în mână un măr,
într-o singură zi și noapte în camerele lui
sâmburii se vor preschimba în tot atâtea
crisalide
din care vor zbura
cu aripi de cenușă și grație de libelulă
iluzii.
Aburii fierbinți ai vieții îi vor sorbi tinerețea,
ea va vâsli ritmic printre lacrimile tuturor,
cu mâneca bluzei își va șterge sudoarea malodorantă
a duminicilor neodihnite,
la țărm el va sări din barcă înaintea ei,
îi va întinde mâna s-o ajute la coborât,
ca pe-un camion de jucărie
amândoi vor târî după ei un drum
ce-adună undeva la vale întreaga omenire
care a fost, este și va să fie.
Socluri
fără statui
Valuri de-albastru inundă pânza,
furtuni care pe nimeni nu mișcă,
pictorul de corăbii nu mai are cotă
de-artist!
De azi pictează numai socluri fără statui,
râsul sarcastic al femeilor fugite de pe
pânze îl înțeapă-ntre coaste.
Știe că nici o nuanță nu le-ar mai putea
aduce-napoi,
trece eroic peste durere
amestecând toate culorile reci.
Așază în trepte senzațiile prin câteva mișcări
bruște,
ar fi pictat liniștea pădurii,
cheresteaua aliniată ca sicriele soldaților
necunoscuți
alungă visuri de înmugurire.
Pânza sfâșiată-l arde cumplit,
nu acceptă,
nu iartă,
nu înțelege!
La dreapta, la stânga?
A fi, a nu fi?
Grinda
cerului
Nu mai știu nimic despre ea,
îmi amintesc că alungam albinele din
părul ei de melană mânjit de bomboane.
Îi dădeam în lături gratiile părului spunându-i
tot ce-mi trecea prin cap,
de pildă că în fiecare copil doarme o
închisoare în care
fonta grilajelor răsună
de neputința de a o destrăma.
De-atunci de când i-am dezlipit părul de
pe țeastă
n-am mai văzut-o,
am vrut s-o arunc pe grinda cerului,
n-a vrut să rămână acolo așa c-am
lăsat-o
să facă ce vrea,
să se ducă în jos,
acela era drumul ei.
Ca-ntr-o Matrioșka a gusturilor amare de
pe limbă,
din ce în ce mai mici cădeau din ea plăsmuiri
către mine.
Degeaba îmi ascund arătătorul între linia
destinului și inelul lui Solomon,
din zi în zi pe mine tot mai mult,
pe mine eu mă acuz,
presimțind ce va urma,
îmi palpez țeasta-n oglindă,
vreau să mă asigur că n-am dobândit păr
de păpușă.
Tocmai atunci neliniștea se răsucește ca
un cuțit,
se-aud atomii de-argint îmbătrânind,
pocnind,
ca pixelii unei plasme se rostogolesc cu
fața întoarsă spre mine.
***
M-am trezit singură dar mai ușoară,
mi-am luat rămas bun de la trecut ca de
la o casă arsă,
în fiecare dimineață așez aer înflorit
pe banca pe care ne-am așezat cândva,
sub ea am îngropat un timp
dar am născut altul în loc,
mă simt vinovată ca după înmormântare.
Iarna
sună atât de feminin
Deși iarna sună atât de feminin,
cum se face că e atât de înghețată?
În templul unde se pregătesc să cadă fulgii
ca parașutiștii din avion,
e frig,
mi-ar plăcea să mă descalț,
pe piatra lui rece să mă așez
așa cum mă așezam pe sufletul tău în zilele
caniculare.
Nu ți-am uitat încă forma dalelor roșii dintre
coaste,
dansul lor înainte de împietrire,
mă gândesc că așa arată o inimă dormind,
cu umerii resemnați ca o cruce veche.
Uneori mi se pare c-ar fi un trunchi de
femeie
îmbrăcat în purpură,
acolo unde încep coapsele se sfârșește misterul,
acolo unde începe tăcerea,
încremenirea de pasăre moartă
în colivie ai crede că e somn.
Te-ai putea uita liniștit la ceasul ei,
la limbile lui ca două picioare de
manechin,
așa cum ai privi timp de douăsprezece luni
o frunză
ori vreme de zece ani buzele iubitului,
păcălită de gândul că prin vene îți curge
eternitate.
Aș avea nevoie
de un spațiu asemănător camerei de
egalizare a presiunii,
ceva între o colibă și un "mansion",
ca să nu ard treptele spre următoarea destinație
cu matca aceasta nouă va trebui să mă obișnuiesc.
Eul meu plutitor
nu trebuie să se-ncurce în fâșiile de
aer despicate de îngeri cu vârful aripii!
Scuturându-mă de fulgii albi ca de
promoroacă,
pe ușa menită trebuie să intru-n
genunchi,
sufletul meu va trebui să se confunde cu
toate învelișurile lumești,
rememorând pașii făcuți cu și fără rost
va trebui să deschid fereastra și
să-mi scutur inima de toate emoțiile vechi.
Ca să meșteresc un zbor frumos
ar trebui să iau cu mine amintirea unor pescăruși
sau porumbei,
și cântul mai multor păsări,
cea mai puternică dorință lumească a mea
va ține loc de motor,
nu poți elibera o inimă din trupul unei păsări
fără să-i ucizi zborul.
Copyright © 2020 Camelia Buzatu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment