CAMELIA CHIȚESCU

[salem

Afară sunt tânără și port inele multe, când mă plimb

am părul desprins și lung și despicat iar în unele zile

gâtul dezvelit ostentativ de negru sclipește la soare ca selenitul –

tac dacă e necesară liniștea dar nu mă supun

nici unui rol, nici unui gest misogin care încă ne vânează

sânii, care zâmbește la stângăcia feminină dar umană

și a tuturor;

vrăjeala bărbaților e o glumă la bar, seara/ voluptatea mea e

un truc condamnabil, de aruncat pe foc, de alungat când

spun două cuvinte și zâmbesc sub privirile lihnite – eu

le simt frica/eu le tranșez inimile ca un măcelar obosit

să ciopârțească/ eu le sap o groapă de odihnă între gânduri

și nu mai ies de acolo/

jocul ăsta trebuie să înceteze, mi se cere prezența veselă,

mi se respinge contactul vizual – periculos ca o cataractă,

spectacolul ăsta nu are antract/ nimeni nu obosește pe scena

unde ne sunt secționate/aruncate trupurile în focul invocat

de un exces turbat de testosteron în cinstea inegalităților;

eu sunt femeia, eu sunt păcatul edenic, eu sunt vrăjitoarea

arsă pe rug din pricina farmecului zămislit în pântec, o să

nasc orori, o să mă zvârcolesc posedată când alții mă arată

cu degetul, o să plâng în singurătate și în sentimentul de tortură

când aș fi putut fi grațiată de natura irevocabilă a feminității;

aș vrea să-ți spun să stai departe de mine/uite ce ghilotină suntem

unii pentru alții/din poziții diferite/tu cu torța lângă ușă, pregătit

să mă pârjolești/ eu cu unghii ascuțite, gata să-mi fac loc în torace

și să mă-nchid, la adăpost –

Ilinca-mi scrie într-o carte declarația singurului martor în carnagiu:

:cameliei, care umblă doar cu magie albă:

[cu fiecare moment de vinovăție

parcă mă îngustez tot mai mult din ce am fost,

traseul are un zid la capăt de care mă izbesc cu grabă

:iar, iar, iar, iar, iar:

repetiția e mama învățăturii chiar și în greșelile

trăite la nesfârșit;

ceva din dezamăgirile astea are mereu un sens,

o finalitate niciodată digerabilă/nici după actul consumat,

nici după zece ani/ nici după groapă

orice sentiment de vinovăție e doar o altă lopată

de pământ care mă ține acolo,

am rămas cu doi bănuți pe ochi, cu o floare pe piept

cu așteptarea care nu-I decât o amânare lungă în care

derulez fiecare pumn de țărână

ca un gest final de regret

aruncat peste mine să acopere adevărul.

[nopțile în care nu-mi mai închid ochii

sunt insomniile cu lună plină care-mi țin

lumină rece pe podea ca într-un efect de cinema -

cadrul cel mai trist și nostalgic al vieții mele,

de parcă acolo, între straturile de lumină întrerupte de la oră la oră

se derulează mici episoade din singurătate -

o singurătate care mușcă din mine câte puțin

până când mă voi preface una cu fața nevăzută a astrului;

chiar și pielea miroase mai tare pe mine

ca și când fierbe la căldură,

e un moment rar al transformări ipe care

de mult nu l-am simțit ieșind la suprafață,

eu cred că atunci când nu sunt nori deasupra,

lunile ne caută pe fiecare și așteaptă

să deschidem fereastra/să ne rugam împreună

precum lupii care își cântă unii altora din depărtare

ca să-și spună căsunt bine;

când e plină luna și forța ei chiar ne pune în mișcare

sunt ca mareea, mă tot zbat și cresc și scad

până ajung

încet

la mal.

[e timpul să stingem lumina, să tragem perdeaua,

să fim noi când ne speriem cel mai mult;

e clar ca lumina zilei în întuneric că

suprapunerea incertitudinilor rezultă într-un haos

puțin controlabil –

nu e aici nimic de gestionat, nu mai contabilizăm de mult

datoriile față de propriile cerințe,

ne dor prea puțin lipsurile atunci când avem burta plină

dar dimineața ne trezim cu același gol

și ne e scârbă să flămânzim ca niște dihănii

doar pentru că trupul ar putea fi mai atrăgător pentru bărbați

sau mai puțin respingător pentru femei;

e timpul să punem capul pe pernă

și fără alte gânduri fabricate să ducem cu noi în somn

singurul contur care se împrăștie o dată cu adormirea;

mă trezește un cârcel la picior, mă ridic urlând dar urlu singură,

între noapte și zi e doar senzația de elasticitate

care îmi lipsește când îmi spun că ar trebui să fac mai mult sport –

înghite magneziu, te ajută la mușchi / bea apă, te hidratează

dar cârceii din creier nu se dilată, se strânge acolo un ghem

din care am să explodez ca într-un anevrism spontan

e aproape ireală fata asta care doarme așa lucidă în spasme nocturne;

am vrut să fiu mai slabă/am vrut s-adorm mai bine/am vrut să fiu iubită

dar m-am înșelat, e timpul să aprind lumina.

Note despre mine însămi:

Camelia Chițescu (n. 2 noiembrie 1995): Am 24 de ani și sunt studentă a Facultății de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din cadrul Universității “Babeș-Bolyai” din Cluj Napoca (în anul terminal la masterul de Psihologie judiciară). Mă simt propulsată în zeci de direcții zilnic dar poezia, și scrisul în general, e pentru mine unul din puținele refugii, e un moment clar în care mă reîntorc spre ceea ce pot să ofer și să spun altora. Este, în cele din urmă, și locul unde nu trebuie să mă mai ascund, nu-mi cere nimeni limite în exprimarea versurilor. Scriu încă din copilărie atât proză cât și poezii și nu am încetat să fac asta. Mă pasionează mitologia nordică/natura/plimbările și mă fascinează oamenii deschiși care nu se tem să se povestească pe ei altora. Primele texte publicate le am pe platforma O mie de semne și pagina Noise poetry. De curând am câștigat Premiul ”Octavian Moșescu” - cu publicarea volumului, în urma perticipării la Festivalul Internațional de Creație Literară ”Titel Constantinescu” (premierea va avea loc în luna august 2020, la Râmnicu Sărat).

Citește mai multe poezii aici: Camelia Chițescu - anemone

Copyright © 2020 Camelia Chițescu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.