ION IANCU VALE - SINGUR ÎN TURN

Ion Iancu Vale - Singur în turn (editura Bibliotheca, Târgovişte, 2014): Cartea “Singur în turn” este cea ce se cheamă o antologie. În cuprinsul ei se găsesc selecţii din cărţile „Lupii la mare” (Editura „Realitatea dâmboviţeană”, 1998), „Înger sechestrat” (Editura „Sfinx 2000”, 2004) şi „Soldat în războiul final” (Editura „Macarie”, 2005). Apărute la edituri modeste şi efemere, aceste cărţi nu au avut, zic eu, şansa de a penetra, concludent, în conştiinţa cititorilor de poezie, de aceea şi ideea realizării prezentei selecţii. De adăugat că în cuprinsul acesteia am inserat şi poeme din volumul „Revelaţii – din deasupra şi din dedesubt” realizată în condiţii tehnice de excepţie la cunoscuta Editură Bibliotheca din Târgovişte, în anul 2013, care, iată, mi-a acordat girul editării şi prezentei cărţi. Mai trebuie spus faptul că aranjamentul, în pagină, este puţin atipic, capitolul „Lupii la mare” care cronologic ar fi trebuit să fie primul, este (din motivele mele) inserat în finalul cărţii. (...) Cât priveşte Turnul (acest simbol ancestral al apărării, al rezistenţei şi al meditaţiei) în care, atât de des, eu mi-am găsit refugiul, conştient sau nu, a fost (şi este) locul în care nu m-am aflat niciun moment singur, lângă mine găsindu-se tot timpul Atotţiitorul, căci aşa cum spunea La Rochefocauld „în afară de Dumnezeu singurul creator este Poetul”. (extrase din Cuvântul înainte al autorului)

Fericirea ca o pasăre călătoare

la revedere, pasăre călătoare

calapod nepotrivit pentru zâmbetul meu

plecând din mine ţară caldă

spre cine ştie ce nord cardinal

tu zbori luând cu tine

şi copacul şi cuibul

eu tot aştept

cu ochii vătămaţi de zare

şi îţi răsădesc mereu alt copac

în care să-ţi durezi

cuib luminat şi statornic

Singur în turn

opriţi-vă

nu mai bateţi în poartă

nu vedeţi pe ea

de trei ori câte trei zăvoare

ce vă tot holbaţi

la urmele acelea plutitoare

sunt ale gândului meu

potcovit invers

şi acum plecaţi

lăsaţi-mă să-mi dresez

în linişte cuvintele

căci ele mă vor devora

de le voi scăpa

de sub cravaşă, mai ales

că acum sunt singur în turn

Vânătoare de îngeri

într-o clipă de răgaz, iubito

acolo în Montemarcelo

unde stai acum

„cu trupu-n munte / şi cu ochii-n mare”

citeşte-mă măcar tu

pentru că aici în mirifica ţară a dorului

sfâşiată de lupii sângerii şi vânduţi

îngerii albaştri ai cuvintelor

strigă în van la stindarde ipocrite

ei sunt iarăşi în pericol

De-a fi vânaţi

căci vânătoarea este deopotrivă

necesitatea şi plăcerea tiranilor

aşa cum nevoia mea de sublimare

îmi ridică inima

până-n spatele buzelor

cu care rostesc numele tău

şi al copilului nostru

pe care le-aştern pe hârtie

şi le repet

până la deconştientizare

Tăcerile pelerinului

în desele şi nepregătitele lui plecări de acasă

când îi scâncea a drum călcâiul

îşi punea în traista sa de pelerin trei tăceri

o tăcere pentru bunătate

una pentru iubire şi o alta pentru luptă

la plecare îşi aranja cu grijă şi pietate bagajul

căci este ştiut că nimic nu-i mai frumos

ca atunci când eşti bun şi nu te lauzi

când iubeşti şi nu laşi decât ochii să o spună

când lupţi şi nu ţi se aud decât dinţii scrâşnind

la început traista i se părea uşoară

şi înainta cu temeritate pe drumul pavat

cu dalele unor noi speranţe

dar pe măsură ce mergea

traista lui devenea tot mai grea

grea ca pământul

rănindu-i grumazul şi glezna şi inima

cel mai rău era când îi sângera inima

şi tăcerile lui nu le auzea nimeni

era tentat atunci să arunce traista cu tăceri cu tot

dar nu se îndura

o poartă şi acum, şi-i tot grea

grea ca pământul

doar că între timp tăcerile sale

au început să devină strigăte, chemări şi ecouri...

Poemul toamnelor mele

Mă răsucesc prin toamna asta ca un vânt

Mai sec ca un sărut de circumstanţă

Spre o altă toamnă-ncerc să mă avânt

Şi-ascult dulăii vremii lătrând ursuz la clanţă

Se vâră adânc în mine tristeţea din copaci

Ce şi-au pierdut culoarea ca pozele bunicii

Miroase întomnarea a prânz de vârcolaci

Şi-a fugă necurmată de lupii lungi ai fricii

Prin calendarul minţii cu-un tic tremurător

Mă răsfoiesc prin toamne ce parcă nu au fost

Aş ascuţi din nou uitatul meu topor

Dar gândul mi-l întorc ştiind că n-are rost

Prietenii şi leatul copiii-şi duc la şcoală

Şi fraţii mei mai mici tot luptă să şi-i crească

Doar eu însingurat, ca dărâmat de-o boală

Mă flutur printre toamne ca-ntr-un ţinut de iască

Mă răsucesc prin toamna asta ca un vânt

Mai sec ca un sărut de circumstanţă

Spre o altă toamnă-ncerc să mă avânt

Şi-ascult dulăii vremii lătrând ursuz la clanţă

Dar tot te-aştept iubito de unde-ai fi să vii

Cum te-aşteptam, şi-atunci, la ani-mi douăzeci

Iar toamna asta lungă o primăvară-ar fi

De mi-ai intra în casă şi n-ai vrea să mai pleci

În griji cotidiene domestici să ne zbatem

S-avem şi noi copii cum ne-au avut părinţii

La poarta-ncărunţirii de mână demn să batem

Şi eu de alte toamne să nu mai trag cu dinţii

Mai multe poezii și profilul autorului aici: Ion Iancu Vale

Copyright © 2019 Ion Iancu Vale

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.