RALUCA FARAON - SĂ LOCUIEȘTI ÎNTR-UN CERC ȘI SĂ NU-ȚI ATINGI CENTRUL


SĂ LOCUIEȘTI ÎNTR-UN CERC ȘI SĂ NU-ȚI ATINGI CENTRULRaluca Faraon - să locuiești într-un cerc și să nu-ți atingi centrul (editura Junimea, 2019): După o provocatoare teză de doctorat despre „Neliniștea în literatura modernă”, Raluca Faraon îmi face surpriza acestui consistent volum de versuri nu mai puțin neliniștite. Avem de-a face, prin urmare, cu o interferență tematică și, mai mult, cu o concreștere organică a două moduri de a exprima acest sentiment fondator. Dacă, într-o parte a lor, poemele transcriu o senzație de apăsare, singurătate și captivitate („era strâmt de frig”), într-o altă parte, ne înfățișează o lume de coșmar și apocalipsă, o lume amnezică, robotizată, în care oamenii pășesc „pe covoare de spaimă”, sunt atacați de „fluturi mari, cu gheare, cu ochii bulbucați, fără expresie” și terorizați de „ochii vigilenți ai zădărniciei”. Singura șansă, singura speranță de a scăpa din această atmosferă irespirabilă este regăsirea emoției: „într-un morman de cutii goale/ de peturi și ziare umede/ te-am găsit emoție/ erai zgribulită cu ochii mari/ ca Gelsomina lui Fellini...” În acest poem și alte câteva – memorabile („nu sunt poetă”,  „respiro”, „migrația fricii”) – constă pledoaria convingătoare a Ralucăi Faraon. Un debut atipic, retro, în linie modernistă, un debut remarcabil. (Prof. univ. dr. Mircea Martin)


***

să locuiești într-un cerc
să fii transparența oglinzii
în care nu se oglindește nimic
o voce fără ecou
și tremurul pielii neatinse

să locuiești într-un cerc
ca și cum ai înota amnezic
prin memoria umanității
și să nu-ți atingi niciodată
centrul


automistificare

i-am umplut de praf pe îmblânzitorii neliniștii mele
ce să fac dacă nu știu decât să sap în piatra ei
ca un pietrar stângaci care se crede sculptor


cinism de ocazie

aseară părea că înghițeai pământ alb
totul în jur era un lințoliu
până când te-ai săturat și ai închis fereastra

în visul tău mă duelam cu giganți
îmi scriau ode cavaleri medievali

dar în realitate mă fluieri a pagubă
pântecul și mâinile mele sunt
hohotul de râs prin care zdruncini
echilibrul lumii

în cele din urmă
te uiți la ceas grăbit
brusc ni se face semn
să părăsim barul

RALUCA FARAON
  
mărturisire unui poet anost

mușc dintr-un măr
niciun miracol
strânge fir-ar ea să fie de durere!
răspunsul meu la tristețile tale poete
nu poate fi decât unul prozaic
pentru că am dinți buni
și mărul este foarte gustos

oricât ai dori lucrul acesta
nu mă întristez când plouă
tocmai pentru că ploaia
nu mi se pare nefirească

viața se răsucește brusc într-un uter cu iz amărui
mi-așez palma dreaptă deasupra cafelei fierbinți
recunoscând sensul culorii din visele tale bastarde

mă sperie cana aceasta goală
fii amabil și sparge tot ce găsești în cale
pentru că nu am argumente pentru prăbușirea sunetelor

râzi cât mai poți
curând vom fi tăcuți cu toții –
abia atunci poemele tale vor justifica
grimasele noastre neputincioase


descompunere

au putrezit cuvintele
corbii își smulg penele
pian stricat – poezia falsează
oamenii vorbesc abulic
din ochii lor
ninsori cangrenate pogoară demența
pe acoperișul lumii
copiii numără genele
pe care Privirea le-a aruncat în hău
atâta risipă de haină!
goliciunea țipă în punctele cardinale

îmbracă-mă așadar cu palmele goale
deapănă-mi tristeți
te voi naște silabisindu-ți numele

poemul ne respiră aiurând


***

Moto: Ne-am privit cu gravitatea precoce a copiilor de orbi
(Henri Michaux)

n-am priceput de ce plâng oamenii
n-am înțeles de ce se privesc în ochi atunci când fac asta
ca și cum ai putea vreodată să uiți: greutatea lacrimii
e invers proporțională cu durerea care o trimite la goană

desfigurează-mă cu privirea
țipă-mi în față că nu îți pasă
de ceea ce nu pot exprima decât în geamăt

cum să vorbesc când eu știu că tot ce e suferință pe lume
zgârie în pântecele cuvântului până sensul ei moare?

desfigurează-mi chipul privindu-mă
fă-o încet ca un copil sadic bolborosind de plăcere
când scoate ochii păpușilor de plastic

nu poți iubi decât ce nu cunoști
oarbă îți voi pipăi chipul până mi se tocesc mâinile
până îți șterg de pe față rânjetul satisfăcut

apoi voi coborî venetică în subterane
să conduc orbii din naștere
la marea întâlnire cu zeița urii


Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Raluca Faraon
Citește aici poezii din volumul: Alchimia memoriei

Copyright © 2019 Raluca Faraon
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.


Un produs Blogger.