RALUCA FARAON - SĂ LOCUIEȘTI ÎNTR-UN CERC ȘI SĂ NU-ȚI ATINGI CENTRUL

Raluca Faraon - să locuiești într-un cerc și să nu-ți atingi centrul (editura Junimea, 2019): După o provocatoare teză de doctorat despre „Neliniștea în literatura modernă”, Raluca Faraon îmi face surpriza acestui consistent volum de versuri nu mai puțin neliniștite. Avem de-a face, prin urmare, cu o interferență tematică și, mai mult, cu o concreștere organică a două moduri de a exprima acest sentiment fondator. Dacă, într-o parte a lor, poemele transcriu o senzație de apăsare, singurătate și captivitate („era strâmt de frig”), într-o altă parte, ne înfățișează o lume de coșmar și apocalipsă, o lume amnezică, robotizată, în care oamenii pășesc „pe covoare de spaimă”, sunt atacați de „fluturi mari, cu gheare, cu ochii bulbucați, fără expresie” și terorizați de „ochii vigilenți ai zădărniciei”. Singura șansă, singura speranță de a scăpa din această atmosferă irespirabilă este regăsirea emoției: „într-un morman de cutii goale/ de peturi și ziare umede/ te-am găsit emoție/ erai zgribulită cu ochii mari/ ca Gelsomina lui Fellini...” În acest poem și alte câteva – memorabile („nu sunt poetă”,  „respiro”, „migrația fricii”) – constă pledoaria convingătoare a Ralucăi Faraon. Un debut atipic, retro, în linie modernistă, un debut remarcabil. (Prof. univ. dr. Mircea Martin)

***

să locuiești într-un cerc

să fii transparența oglinzii

în care nu se oglindește nimic

o voce fără ecou

și tremurul pielii neatinse

să locuiești într-un cerc

ca și cum ai înota amnezic

prin memoria umanității

și să nu-ți atingi niciodată

centrul

automistificare

i-am umplut de praf pe îmblânzitorii neliniștii mele

ce să fac dacă nu știu decât să sap în piatra ei

ca un pietrar stângaci care se crede sculptor

cinism de ocazie

aseară părea că înghițeai pământ alb

totul în jur era un lințoliu

până când te-ai săturat și ai închis fereastra

în visul tău mă duelam cu giganți

îmi scriau ode cavaleri medievali

dar în realitate mă fluieri a pagubă

pântecul și mâinile mele sunt

hohotul de râs prin care zdruncini

echilibrul lumii

în cele din urmă

te uiți la ceas grăbit

brusc ni se face semn

să părăsim barul

  

mărturisire unui poet anost

mușc dintr-un măr

niciun miracol

strânge fir-ar ea să fie de durere!

răspunsul meu la tristețile tale poete

nu poate fi decât unul prozaic

pentru că am dinți buni

și mărul este foarte gustos

oricât ai dori lucrul acesta

nu mă întristez când plouă

tocmai pentru că ploaia

nu mi se pare nefirească

viața se răsucește brusc într-un uter cu iz amărui

mi-așez palma dreaptă deasupra cafelei fierbinți

recunoscând sensul culorii din visele tale bastarde

mă sperie cana aceasta goală

fii amabil și sparge tot ce găsești în cale

pentru că nu am argumente pentru prăbușirea sunetelor

râzi cât mai poți

curând vom fi tăcuți cu toții –

abia atunci poemele tale vor justifica

grimasele noastre neputincioase

descompunere

au putrezit cuvintele

corbii își smulg penele

pian stricat – poezia falsează

oamenii vorbesc abulic

din ochii lor

ninsori cangrenate pogoară demența

pe acoperișul lumii

copiii numără genele

pe care Privirea le-a aruncat în hău

atâta risipă de haină!

goliciunea țipă în punctele cardinale

îmbracă-mă așadar cu palmele goale

deapănă-mi tristeți

te voi naște silabisindu-ți numele

poemul ne respiră aiurând

***

Moto: Ne-am privit cu gravitatea precoce a copiilor de orbi

(Henri Michaux)

n-am priceput de ce plâng oamenii

n-am înțeles de ce se privesc în ochi atunci când fac asta

ca și cum ai putea vreodată să uiți: greutatea lacrimii

e invers proporțională cu durerea care o trimite la goană

desfigurează-mă cu privirea

țipă-mi în față că nu îți pasă

de ceea ce nu pot exprima decât în geamăt

cum să vorbesc când eu știu că tot ce e suferință pe lume

zgârie în pântecele cuvântului până sensul ei moare?

desfigurează-mi chipul privindu-mă

fă-o încet ca un copil sadic bolborosind de plăcere

când scoate ochii păpușilor de plastic

nu poți iubi decât ce nu cunoști

oarbă îți voi pipăi chipul până mi se tocesc mâinile

până îți șterg de pe față rânjetul satisfăcut

apoi voi coborî venetică în subterane

să conduc orbii din naștere

la marea întâlnire cu zeița urii

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Raluca Faraon

Citește aici poezii din volumul: Alchimia memoriei

Copyright © 2019 Raluca Faraon

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.