RALUCA FARAON - ALCHIMIA MEMORIEI
Raluca Faraon – Alchimia memoriei (Editura Neuma, 2020): O rigoare fără ezitări domină poezia intens cerebrală a
Ralucăi Faraon. Tensiunea textelor sale vine din ciocnirea unui cartezianism
neconcesiv cu o natură pasională, care își caută căile de exprimare cele mai
exacte și soluțiile cele mai raționale. La o scriitoare ce și-a susținut
doctoratul cu profesorul Mircea Martin, dicțiunea ideilor este calea
obligatorie spre expresivitate. Critic literar sagace și concentrat asupra
detaliului, când trece în poezie, Raluca Faraon se lasă dominată de fantasme
doar cât să dea greutate metaforei ce se construiește după un plan atent
elaborat. Și totuși izbucnirea intuiției pasionale, proprie feminității, dă
naștere celor mai puternice pasaje: „sângele tău a creat rana înaintea
cuțitului/ sângele tău a făcut șanț în memoria ispitei/…/ și câte ape cuminți
strânsesem în piele/ și cât pământ se lipise de oase/ ca sângele tău în clocot/
să-mi blesteme acum somnul/ și să mă strige pe nume: femeie!”. Raluca Faraon este
o poetă, matură, lucidă al cărei eu este răscolit intermitent de neliniștea
fertilă a senzualității invazive și a confruntării cu inefabilul. (Horia Gârbea - Cuvânt pe coperta a IV-a a volumului)
***
să fie brațele tale fluvii
să își arunce pietrele din matcă
pietre cu numele primei femei
și al primului bărbat
care s-au privit în ochi
înainte ca apa vieții să îi alunge în
lume
după care au bâjbâit ca orbii
pipăind ziduri
dar nu s-au mai îmbrățișat niciodată
să fie brațele tale fluvii
care dărâmă poduri de lut
lutul acela în care Dumnezeu a pus
fericirea paradisului
și omul stigmatul sfârșitului
să fie fluvii
să se verse în marea mea fierbinte
în care învăț peștii
cum să-ți spună pe nume
anamneza îmbrățișării
ți-am făcut drum spre mine
(să pășești pe ape)
din mâinile care te-ar fi îmbrățișat
în decenii de așteptare
unele timide și subțiri
neîndemânatic fecioare
cu ochii plecați pielea casantă.
altele ca funiile rupte brusc
de o corabie lunatică
rătăcind cu memoria țărmului blocată.
unele amare cu gust de nuc sălbatic
zăcând în singurătate
și trosnind din nodurile cioturoase
ale spaimei că nu te vor mai vedea
niciodată.
altele ca laptele cald care hrănește
o turmă pierdută de antilope
în aerul – plasă de sârmă ghimpată.
brațe ca un somn bântuit de șoapte.
de sânge vinovat în răni-cătușe.
aripi de metal greu. sau noroioase.
poate uleioase. transparent sticloase.
să nu alunece pașii tăi
te implor
să nu te prăbușești în Timpul – mare
de brațe nervoase
ca să mergi cu pas sigur
îl separă în două
bătăile clandestine
ale inimii noastre
***
amintiri derulate pe aceeași peliculă
prăfuită
membrele mele/ cioburi
mizerabilă noaptea
ne căutăm trupurile care se sfărâmă
deși îngerul mi-a șoptit la ureche
nu te întrista
nici eu nu știu
să cânt la vioară
geamurile trosnesc
un zeu dement
fur de nostalgii
adoarme hohotind
în cochilii de catifea
altul beat
în piatra de la căpătâi
surâde
în cercul lui trei
trei tăceri gâtuite șuierând zgomotos
trei pași până la primăvara
căreia îi e frică de albul florilor de
cireș
trei lumi adunate pentru a fi risipite
atunci când adormim unul în altul
și amândoi într-un coșmar
care începe
dimineața la trei
***
mă scufund în somn –
cofă din lemn scorojit –
poate am să uit chipul tău
poate brațele tale se vor destinde
și vor deveni grumazul unui armăsar
care mă poartă
arcuindu-mă în spirala cântecului
dincolo de moarte
mă trezesc în zgomotul apei rănite
ca și cum din negura fântânii
aș aduce cofa țăndări – udă
dar nefolositoare
din nou cu gura amărâtă de absența ta
carnea-mi făcută țăndări în aerul rece
Copyright © 2020 Raluca Faraon
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment