CLAUDIA GICAN

https://www.meetsun.ro/













am

aș îmbrățișa un copac
din coaja lui aș mușca
în coaja lui aș țipa
cercul frânt
al gurii mele tăcând.

am atâta nevoie,
atâta nevoie am,
să pun la loc ce încă n-am mușcat.


sub coaja arborilor verzi 

ți-am scris,
de-atâtea ori ți-am scris
sub coaja arborilor verzi
că poate uneori mai treci
din rădăcină-n până-n crengi
că poate de răzbești în fruct
citești și dincolo de punct.

ți-am scris,
de-atâtea ori ți-am scris
închipuind din lăstăriș 
volume de păduri de vis;
neliniata vorbă inutilă
în așteptarea infantilă - 
un cariu înrobit de miez  
sub coaja arborilor verzi.


ea

Ea îmi scrie fraze atât de lungi
încât nici în gând nu le pot citi dintr-o răsuflare
(și-mi mai cere s-o fac cu glas tare).

Ea oftează adânc, din senin
doar pentru că și-a amintit de-un oftat
(privindu-mă ca pe-un vinovat).

Ea îmi spune te iubesc când sunt aproape-adormit
ca să fie sigură că uit până dimineața.

Ea îmi tot scrie versuri albe
despre cum eu nu-i înțeleg versurile fără rimă
(metaforele sunt de vină).

Ea, când spunem deodată același cuvânt,
râde victorioasă: vezi? ni se întâmplă încă!

Ea, desigur, ea nu știe
cum o privesc când doarme,
cum o privesc când îmi scrie.


în fiecare seară stingi lumina 

În fiecare seară speli podeaua
să sune ecoul a curat,
sub tălpile ce amână
ajunsul la pat.

În fiecare seară muți nimicuri
din locul lor în locul tău,
din locul de ieri în locul de mâine,
până la neclintire.

În ritual alb de chilie,
singuri pereții nu-i poți muta,
impersonali și fără ecou
(de găurile unor foste cuie
n-atârnă nici foste urme de tablou).

Și afli.

Pe când oglinzile distrag,
zidurile te-arată
ca pe-o hartă.

Alegi o scară
și cu ochii plini de zidul gol
te măsori.

Măsori și te-ntinzi pe covor,
rămâi embrion lângă pat;
e-atâta univers deasupra:
spălat, ordonat, măsurat.

De ce și pentru ce te-ai ridica?!
cândva în fiecare seară,
în fiecare seară stingi lumina.


înveleşte-mi inima cu o câmpie

Intră în casa ei ca şi în a ta,
lasă-ţi cheile la intrare,
pantofii la fel,
lasă-ţi haina mai mare
pe ascunsul cuier.

Sunt aici în camera unde
bate aritmia sonor
ascult-o, urmeaz-o şi vino
în colţul cu roşu decor.

Înveleşte-mi inima cu o câmpie
cu valuri domoale de verde
abia la orizont pune-i munte
spre care să plece.
Să plece…


de ce

de-aș fi o parte dintr-o carte
nu i-aș fi mijloc –
să mă deschid taman acolo la o cădere de pe raft;
nu i-aș fi început, pagina de prefață –
să mă citească preț de o frază și să mă închidă la loc;
nu i-aș fi sfârșit –
să cunosc doar stările de grație ale celor puțini;
ci i-aș fi două file îngemănate
undeva spre final
păstrând intact mirosul de hârtie și cerneală
sau vreo petală presată ce astfel n-ar cădea.

de-aș fi o parte dintr-o carte
aș fi acea pagină asupra căreia ai zăbovi cel mai mult,
unde ai face însemnări cu creionul
și când, peste timp, copiii te-ar întreba de ce.


https://www.meetsun.ro/
Claudia Gican (născută în martie 1981 sub semnul dealurilor gorjene) scrie poezii din când în când. A publicat puțin în perioada adolescenței în reviste cu nume deja uitate, iar din 2009 adună poemele terapie pe blogul său, pe pagina meet the sun – versuri câteodată. Nu se consideră însă nici blogger, nici scriitor, ci un om cu jurnal nepus sub cheie. Tot scrie la o carte imaginară, un roman pentru care nu a venit încă vremea și pentru care nici nu e vreme. Poezia nu a fost niciodată un refugiu, ci un manifest, un pas în față din rândul în care viața de zi cu zi o aliniază. 

www.meetSun.ro

Când unii văd noroiul în care-mi țin picioarele, 
eu văd frumusețea ploii ce cade peste mine. 


Copyright © 2019 Claudia Gican
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Niciun comentariu

Un produs Blogger.