VALENTIN MIHĂILĂ - POEZIE ÎNTRE PATRU PEREȚI

Valentin Mihăilă – Poezie între patru pereți (editura Letras, 2018): Un visător în vârstă de 19 ani - Valentin Mihăilă - ne propune volumul său de debut „Poezie între patru pereți”: Ideea publicării primei cărți a apărut în momentul în care am sesizat faptul că teancul manuscriselor se îngroașă considerabil. Iar din momentul acela, gândul publicării unei cărți a fost primordial pentru mine. Titlul „Poezie între patru pereți” reprezintă, zic eu, o întreagă viață. Fiindcă ne naștem între patru pereți, creștem între patru pereți, plecăm din această lume între patru pereți și, scriem poezie între patru pereți. Deci, acei patru pereți ne țin companie în multe momente ale vieții, poate în cele mai importante. Trăim clipe minunate alături de pereții goi. Totodată, se întâmplă ca numai acei pereți să ne asculte, să ne fie alături. Trebuie să ne simțim bucuroși că îi avem. Cei patru pereți mi-au fost alături pe parcursul scrisului poeziilor prezente în carte, iar titlul „Poezie între patru pereți” mi s-a părut cel mai potrivit pentru poeziile mele, în mare parte triste și melancolice. Totodată, titlul reprezintă dramatismul epocii în care trăim.

Dialog

- Tu când ai plâns ultima oară?

Când ai simțit că vrei să

dispari pentru totdeauna?

- Eu am plâns tot timpul,

însă am reușit să mă ascund,

de fiecare dată.

- Tu când ai râs ultima oară?

Când ai tresărit, împins

de fericire și extaz?

- Eu nu am râs niciodată,

doar am schițat un zâmbet

inofensiv și fals.

- Tu când ai iubit ultima oară?

Când ai simțit fluturași în stomac,

și inima bătându-ți în ritmuri alerte?

- Eu am iubit întotdeauna,

însă am știut să-mi sechestrez

sentimentele în interior.

Te-aș întreba și eu ceva, bunăoară

Tu când ai plâns ultima oară?

Fum

Se ridică rapid

la cer.

Și-l îmbrățișează,

bucuros.

Eu un noian de negru,

în eter.

Și sufletele se ridică,

anevoios.

Oh, ce frumoasă era...

Oh, ce frumoasă era...

Când o priveam timid, pe furiș

Iar ochii-i străluceau

În lumina soarelui.

Oh, ce frumoasă era...

Când întorcea spre mine

Ochii ei de diamant albastru

Și chipul de zână pe care se aflau.

Oh, ce frumoasă era...

Când mi-a vorbit, pe fugă

Iar inima mi s-a ridicat la cer

Ochii mei visau, privind-o.

Oh, ce frumoasă era...

Când zâmbea și-și arăta dinții sclipitori.

Când ea apărea, holul se lumina

Oh, ce frumoasă...

Ce frumoasă era...

Noaptea-n versuri

Privesc pe cer, departe

Văd doar negru, și e noapte.

La fereastra-nvecinată,

Stă-n lumină o fată.

În ochii ei mari și verzi

O privești, și n-o crezi.

A ei coamă-n coc legată,

Îți conduce mintea toată.

Buzele-i groase și dulci,

Te-ndeamnă la ea să urci.

Luna bizară lucește,

Pe cer, și ne povestește.

Tainele universului,

Sub rima versului.

Stelele se joacă-n cerc,

Acum stau, și acum merg.

Întunericul veșnic, nemilos

Mă face-acum bucuros

Scriu despre al nopții sens

Gânduri mari cu chip de vers.

Și privesc pe cer, departe

Văd doar negru, și e noapte.

Blog personal: Valentin Mihăilă

Pagină Facebook de autor: Autor Valentin Mihăilă

Puteți cumpăra aici volumul: Poezie între patru pereți

Copyright © 2018 Valentin Mihăilă (Mihai-Valentin Mihăilă)

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.