RODICA DASCĂLU
îndoită de greutatea rodului
împodobită cu picături de ploaie
o creangă de măr sălbatic
îmi stârnește mirarea
îi aud strigătul îmi cere să mă opresc
din zbaterea perpetuă trăiesc emoția
mă înfioară felul în care își poartă
dulcea ei povară devin solidară
știu sigur că liniștea ivită nu este
din lumea aceasta
ea mă poartă lin dincolo
nebunia lumii nu atinge adevărata
realitate în adânc sunt ascunse tânjiri
ale sufletului ce vor iarăși să respire
Dumnezeu îmi zâmbește
ascult iert iubesc
zbuciumul devine inutil
însingurare
deși existau suficiente variante
de supraviețuire bariera nu a fost
depășită pentru a trece prin ochiurile
sitei acum au rămas două posibilități
viața sau moartea nu e cale de mijloc
obișnuiam să afirm
sunt neclintită ca piatra
ce își păstrează forma mii
de ani în zadar râul vijelios
al vieții încerca să șlefuiască
când auzi spunându-se între
mine și voi nu există poduri omul
alege însingurarea fără să știe
că până și pietrele sunt vii iar
la cea mai mică undă terestră
roca rigidă se transformă
curge în cădere cântă
vara și
tristețea ei
vara a trecut
a fost mai puțin senină
fenomene extreme au marcat-o din plin
inundații incendii vijelii dispariții
stranii
un tânăr poet a plecat prea devreme
avea atâtea versuri încă de spus
vara a trecut
a scris un basm inedit
văd ca prin ceață un final nefiresc
câteva fâșii de normalitate abia dacă
răzbat
prin imensitatea gri a cerului altădată
limpede
anotimpuri vin și trec mereu sunt altfel
visez o vară ca un basm adevărat
când binele trumfă învingând
răul pentru totdeauna
maree
sub misterioasa forță a Lunii
apa mării se retrage în reflux
pe țărm rămâne un mesaj cosmic
scoici dune de nisip alge marine
sub pașii noștri neastâmpărați
totul piere înainte de a percepe
discreta șoaptă a universului
poate dorea să ne vorbească
despre răbdare sau despre cât
de atenți ar trebui să fim la semne
fulgere
răzlețe
mă întrebi dacă am aflat răspuns la întrebarea “cine
sunt?” iar eu îți voi spune: sunt pe cale. pe măsură ce înaintez încep să văd
cu inima. cine sunt? un om care își poartă crucea. uneori, durerea se
cuibărește în mine, devenind corp al durerii, apoi se rostogolește, crește, se
amplifică asemeni bulgărelui de zăpadă. durerea rodește, fructele ei se numesc
deznădejde, boală, alunecare în abisul singurătății. mă învârt în jurul ei,
într-un cerc fără ieșire. o simplă destăinuire sparge cercul obișnuinței. văd
cum alți oameni pășesc printr-o ceață mult mai densă și, totuși, fluxul vieții
lor își urmează cursul. sunt atentă, ascult, învăț, accept, supraviețuiesc.
după fiecare ieșire la liman apar scânteieri de bucurie ce luminează pentru o
clipă întunericul, împrăștie umbrele. aceste fulgere răzlețe rescriu cu răbdare
o harta interioară, arătându-mi cărarea spre sursa vieții, iubirea… scrisul în
suflet este tot ce rămâne…
la
răspântie
am aflat că răul provoacă furtuni
iar fără el binele nu există
aflată la răscruce
sunt atentă la fiecare pas
pot deschide o poartă
spre un tărâm prietenos
pot alege o cale
fără a avea vreun rost
sau întoarsă din drum
pot regăsi aceeași colivie
în timp din cioburi se reîntregește
adevărul
de fiecare dată doare el fiind mai
presus
de lumea aparențelor
Rodica Dascălu: Membră a grupului ”Să ne cunoaștem scriitorii” al
Uniunii Scriitorilor - Filiala Bacău (coordonator Cristina Ștefan); a participat
la ședințe ale Cenaclului ”George Bacovia” al U.S.R., filiala Bacău.
Rodica Dascălu a publicat versuri în revistele Spații Culturale, Plumb,
Alchemia și pe site-urile literare Ante Portas și eCreator.
S-a clasat pe Locul 3 la Concursul de poezie ”2017 - Anul Ovidiu” (poemul
”Exilul”).
Volume publicate:
Dansul vieții (poezie, editura Art Book, Bacău, 2016)
Infinita iertare (proză, jurnal, editura Ateneul Scriitorilor, Bacău,
2017)
Copyright © 2018 Rodica Dascălu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului. 
Postări
Leave a Comment