"" RODICA DASCĂLU - NERVURI - PARNAS XXI

RODICA DASCĂLU - NERVURI


NERVURIRodica Dascălu – Nervuri (editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2018): Poeta băcăuană Rodica Dascălu este o fire sensibilă, în general introvertită, care trăiește acut starea de poezie și exprimă doar parțial, într-un discurs liric de bună calitate, profunzimea și intensitatea sentimentelor. Poezia pare mai mult trăire și mai puțin formă de cunoaștere: „mereu grăbită uit că am aripi/ le deschid rar doar când intensitatea trăirii/ depășește puterea de a desluși lecțiile primite” („nemărginire”). Universul creat este unul bazat pe frumusețea lucrurilor mărunte (un zbor de pasăre, de fluture ori de albină, o adiere în amurg, o mireasmă, un câmp de lavandă etc.), dar și pe o anumită simbolistică de tip creștin, în care iubirea apare ca punte/ liant între suflete, iar iertarea și curajul – calități necesare pentru a putea urca pe treptele conștiinței până la iluminarea deplină. (…) Ca să preluăm o comparație prezentă în volum, așa cum „florile primăverii zugrăvesc o acuarelă delicată”, poemele Rodicăi Dascălu sunt tablouri în mișcare (pe alocuri, poate prea grațioasă pentru gustul cititorului de azi), ale unui peisaj interior, cu luminile și umbrele lui, cu o anume măreție a căderii și cu o simbolică înălțare, prin credință, întru speranța izbăvirii. (extrase din prefața volumului - Bătăile inimii, tăcerile, cuvintele - semnată de scriitoarea Valeria Manta Tăicuțu)


nemărginire

mereu prea grăbită uit că am aripi
le deschid rar doar când intensitatea trăirii
depășește puterea de a desluși lecțiile primite

uneori sufletului îi este dor de armonie
și transcende dincolo unde eu tu noi
suntem aceeași nemărginire
iar singurătate nu există

dacă mă opresc să privesc
un fluture într-un câmp de lavandă
dacă percep zumzetul albinelor
sau sunt atentă
cum mă îmbie liniștea
pentru o clipă ating
eternitatea


darul

oglindă a memoriei
suflarea celestă din noi
nu se supune legilor lumii

după îndelungi căutări
pe cărări bătătorite
primesc un semn

unui bătrân singur
rătăcit în labirintul zilei
mă opresc să-i spun ,,sărut mâna”
ochii lui capătă limpezimea apei
surprins soarele se oglindește în ei

RODICA DASCĂLU


punte de iubire

la strigătul meu de ajutor
semenul un pumn de lut
plămădit cu iubire
mă inspiră

din inima lui crește o punte
sub pleoapa mea aproape stinsă
sădește florile prieteniei

grădina este parte din sufletul lui
uneori îi este dor o privește
timpul rămas e neprețuit
ne suntem unul altuia


mângâiere

firul prea fragil al iubirii cuvântul
spus în joacă ori greșit înțeles
întrerupe fluidul vieții

când fiul mângâie așteptarea ostenită a mamei
în cer se aud armonii dispar bariere
ce păreau de netrecut

tăcute dar atât de vii năvălesc amintirile
privite cu luare aminte sunt aceleași secvențe
doar că poartă acum blânda mireasmă a iertării


despre curaj

nu ți-am cerut să-mi fii călăuză
când am ales și am făcut primul pas
nu știam cât de greu este să urci
o infimă treaptă a conștiinței
credeam că e posibil să fiu
doar învăluindu-mă în năframa iluzorie
a retragerii din lume
nu am exersat slobozirea săgeții
asupra zidului ce delimitează
existența de ființa interioară

îți doreai să trăiesc pentru a vedea
și a viețui fie și pentru o singură clipă
într-un sublim tărâm subacvatic

cheia de a trece granița
spre locul unde te bucuri
de armonia culorilor
de alunecarea formelor
într-un iureș de neoprit este curajul

despre el aș fi vrut să-mi vorbești


tapiserie de nuanțe

copacii își încredințează coroanele
unui pictor nevăzut
indiferent și tainic
născându-se mereu din el însuși
pârâul susură un cântec de leagăn pădurii

treptat mă alătur peisajului
albia își schimbă cursul
trece prin mine

sufletul îngână aceleași armonii

amnezie

cât timp a lucrat la școală, doamna învățătoare i-a învățat pe copii: alfabetul, adunarea, cântul, ruga… acum este la pensie și, amintindu-și cu duioșie de orele de lucru manual, croșetează șnur din fir de bumbac pentru macrameu. din mâinile ei îndemânatice prind viață mileuri simple sau complicate. toate sunt frânturi dintr-o lume creată cu iubire și imaginație.   într-un început de martie, sufletul ei pereche și-a luat zborul spre alt tărâm. rămâne singură. copilul lor, om matur, e la casa lui. îl vede rar. adesea privește în gol iar mintea ei confuză uită întâmplări recente. doar trăirile din primăvara vieții au rămas încă vii. inventează povești în care foștii elevi sunt personaje principale. uneori fredonează cântece, recită versuri, se roagă… prezentul dureros se împrăștie asemeni parfumului unei flori. aflată, acum, în casa fiului ei, doamna învățătoare nu-și amintește cine este, dar nici cine este el, copilul ei…

smerenie

un poem e tremurul aripii de înger
când atinge sufletul
fiorul cititorului îndelunga sa tresărire
lacrima abia stăpânită

îmi dezvălui trăirile cu sfială
mă trezesc din somnul adânc
coșmarul mișcării într-un cerc se destramă
îmi pun întrebări începe transformarea
momentul de grație e diferit poate fi o durere
o călătorie fascinantă o întâlnire memorabilă
sau câte puțin din toate

în rugăciune pășesc atent
mă sfătuiesc cu propria conștiință
sunt o piesă într-un plan divin
ochii interiori se deschid
am rostul meu

văd dincolo de contur esența
lumea își schimbă înfățișarea
devenind


lumina unui vitraliu

pentru o inimă strânsă de durere
roata iubirii cea care mișcă universul
încetinește
sufletul se vindecă
cioburi colorate se reașază 
și dobândesc lumina unui vitraliu
solitudinea mă apropie de Dumnezeu

am ales Calea


Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Rodica Dascălu
Pagina FacebookRodica Dascălu

Copyright © 2018 Rodica Dascălu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului. 



Un produs Blogger.