RODICA DASCĂLU - NERVURI

Rodica Dascălu – Nervuri (editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2018): Poeta băcăuană Rodica Dascălu este o fire sensibilă, în general introvertită, care trăiește acut starea de poezie și exprimă doar parțial, într-un discurs liric de bună calitate, profunzimea și intensitatea sentimentelor. Poezia pare mai mult trăire și mai puțin formă de cunoaștere: „mereu grăbită uit că am aripi/ le deschid rar doar când intensitatea trăirii/ depășește puterea de a desluși lecțiile primite” („nemărginire”). Universul creat este unul bazat pe frumusețea lucrurilor mărunte (un zbor de pasăre, de fluture ori de albină, o adiere în amurg, o mireasmă, un câmp de lavandă etc.), dar și pe o anumită simbolistică de tip creștin, în care iubirea apare ca punte/ liant între suflete, iar iertarea și curajul – calități necesare pentru a putea urca pe treptele conștiinței până la iluminarea deplină. (…) Ca să preluăm o comparație prezentă în volum, așa cum „florile primăverii zugrăvesc o acuarelă delicată”, poemele Rodicăi Dascălu sunt tablouri în mișcare (pe alocuri, poate prea grațioasă pentru gustul cititorului de azi), ale unui peisaj interior, cu luminile și umbrele lui, cu o anume măreție a căderii și cu o simbolică înălțare, prin credință, întru speranța izbăvirii. (extrase din prefața volumului - Bătăile inimii, tăcerile, cuvintele - semnată de scriitoarea Valeria Manta Tăicuțu)

nemărginire

mereu prea grăbită uit că am aripi

le deschid rar doar când intensitatea trăirii

depășește puterea de a desluși lecțiile primite

uneori sufletului îi este dor de armonie

și transcende dincolo unde eu tu noi

suntem aceeași nemărginire

iar singurătate nu există

dacă mă opresc să privesc

un fluture într-un câmp de lavandă

dacă percep zumzetul albinelor

sau sunt atentă

cum mă îmbie liniștea

pentru o clipă ating

eternitatea

darul

oglindă a memoriei

suflarea celestă din noi

nu se supune legilor lumii

după îndelungi căutări

pe cărări bătătorite

primesc un semn

unui bătrân singur

rătăcit în labirintul zilei

mă opresc să-i spun ,,sărut mâna”

ochii lui capătă limpezimea apei

surprins soarele se oglindește în ei

punte de iubire

la strigătul meu de ajutor

semenul un pumn de lut

plămădit cu iubire

mă inspiră

din inima lui crește o punte

sub pleoapa mea aproape stinsă

sădește florile prieteniei

grădina este parte din sufletul lui

uneori îi este dor o privește

timpul rămas e neprețuit

ne suntem unul altuia

mângâiere

firul prea fragil al iubirii cuvântul

spus în joacă ori greșit înțeles

întrerupe fluidul vieții

când fiul mângâie așteptarea ostenită a mamei

în cer se aud armonii dispar bariere

ce păreau de netrecut

tăcute dar atât de vii năvălesc amintirile

privite cu luare aminte sunt aceleași secvențe

doar că poartă acum blânda mireasmă a iertării

despre curaj

nu ți-am cerut să-mi fii călăuză

când am ales și am făcut primul pas

nu știam cât de greu este să urci

o infimă treaptă a conștiinței

credeam că e posibil să fiu

doar învăluindu-mă în năframa iluzorie

a retragerii din lume

nu am exersat slobozirea săgeții

asupra zidului ce delimitează

existența de ființa interioară

îți doreai să trăiesc pentru a vedea

și a viețui fie și pentru o singură clipă

într-un sublim tărâm subacvatic

cheia de a trece granița

spre locul unde te bucuri

de armonia culorilor

de alunecarea formelor

într-un iureș de neoprit este curajul

despre el aș fi vrut să-mi vorbești

tapiserie de nuanțe

copacii își încredințează coroanele

unui pictor nevăzut

indiferent și tainic

născându-se mereu din el însuși

pârâul susură un cântec de leagăn pădurii

treptat mă alătur peisajului

albia își schimbă cursul

trece prin mine

sufletul îngână aceleași armonii

amnezie

cât timp a lucrat la școală, doamna învățătoare i-a învățat pe copii: alfabetul, adunarea, cântul, ruga… acum este la pensie și, amintindu-și cu duioșie de orele de lucru manual, croșetează șnur din fir de bumbac pentru macrameu. din mâinile ei îndemânatice prind viață mileuri simple sau complicate. toate sunt frânturi dintr-o lume creată cu iubire și imaginație.   într-un început de martie, sufletul ei pereche și-a luat zborul spre alt tărâm. rămâne singură. copilul lor, om matur, e la casa lui. îl vede rar. adesea privește în gol iar mintea ei confuză uită întâmplări recente. doar trăirile din primăvara vieții au rămas încă vii. inventează povești în care foștii elevi sunt personaje principale. uneori fredonează cântece, recită versuri, se roagă… prezentul dureros se împrăștie asemeni parfumului unei flori. aflată, acum, în casa fiului ei, doamna învățătoare nu-și amintește cine este, dar nici cine este el, copilul ei…

smerenie

un poem e tremurul aripii de înger

când atinge sufletul

fiorul cititorului îndelunga sa tresărire

lacrima abia stăpânită

îmi dezvălui trăirile cu sfială

mă trezesc din somnul adânc

coșmarul mișcării într-un cerc se destramă

îmi pun întrebări începe transformarea

momentul de grație e diferit poate fi o durere

o călătorie fascinantă o întâlnire memorabilă

sau câte puțin din toate

în rugăciune pășesc atent

mă sfătuiesc cu propria conștiință

sunt o piesă într-un plan divin

ochii interiori se deschid

am rostul meu

văd dincolo de contur esența

lumea își schimbă înfățișarea

devenind

lumina unui vitraliu

pentru o inimă strânsă de durere

roata iubirii cea care mișcă universul

încetinește

sufletul se vindecă

cioburi colorate se reașază 

și dobândesc lumina unui vitraliu

solitudinea mă apropie de Dumnezeu

am ales Calea

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Rodica Dascălu

Pagina Facebook: Rodica Dascălu

Copyright © 2018 Rodica Dascălu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.