RODICA DASCĂLU - NERVURI
Rodica Dascălu – Nervuri (editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2018): Poeta
băcăuană Rodica Dascălu este o fire sensibilă, în general introvertită, care
trăiește acut starea de poezie și exprimă doar parțial, într-un discurs liric
de bună calitate, profunzimea și intensitatea sentimentelor. Poezia pare mai
mult trăire și mai puțin formă de cunoaștere: „mereu grăbită uit că am aripi/
le deschid rar doar când intensitatea trăirii/ depășește puterea de a desluși
lecțiile primite” („nemărginire”). Universul creat este unul bazat pe
frumusețea lucrurilor mărunte (un zbor de pasăre, de fluture ori de albină, o
adiere în amurg, o mireasmă, un câmp de lavandă etc.), dar și pe o anumită
simbolistică de tip creștin, în care iubirea apare ca punte/ liant între suflete,
iar iertarea și curajul – calități necesare pentru a putea urca pe treptele
conștiinței până la iluminarea deplină. (…) Ca să preluăm o comparație prezentă
în volum, așa cum „florile primăverii zugrăvesc o acuarelă delicată”, poemele
Rodicăi Dascălu sunt tablouri în mișcare (pe alocuri, poate prea grațioasă
pentru gustul cititorului de azi), ale unui peisaj interior, cu luminile și
umbrele lui, cu o anume măreție a căderii și cu o simbolică înălțare, prin
credință, întru speranța izbăvirii. (extrase din prefața volumului - Bătăile
inimii, tăcerile, cuvintele - semnată de scriitoarea Valeria Manta Tăicuțu)
nemărginire
mereu prea grăbită uit că am aripi
le deschid rar doar când intensitatea
trăirii
depășește puterea de a desluși lecțiile
primite
uneori sufletului îi este dor de armonie
și transcende dincolo unde eu tu noi
suntem aceeași nemărginire
iar singurătate nu există
dacă mă opresc să privesc
un fluture într-un câmp de lavandă
dacă percep zumzetul albinelor
sau sunt atentă
cum mă îmbie liniștea
pentru o clipă ating
eternitatea
darul
oglindă a memoriei
suflarea celestă din noi
nu se supune legilor lumii
după îndelungi căutări
pe cărări bătătorite
primesc un semn
unui bătrân singur
rătăcit în labirintul zilei
mă opresc să-i spun ,,sărut mâna”
ochii lui capătă limpezimea apei
surprins soarele se oglindește în ei
punte
de iubire
la strigătul meu de ajutor
semenul un pumn de lut
plămădit cu iubire
mă inspiră
din inima lui crește o punte
sub pleoapa mea aproape stinsă
sădește florile prieteniei
grădina este parte din sufletul lui
uneori îi este dor o privește
timpul rămas e neprețuit
ne suntem unul altuia
mângâiere
firul prea fragil al iubirii cuvântul
spus în joacă ori greșit înțeles
întrerupe fluidul vieții
când fiul mângâie așteptarea ostenită a
mamei
în cer se aud armonii dispar bariere
ce păreau de netrecut
tăcute dar atât de vii năvălesc
amintirile
privite cu luare aminte sunt aceleași
secvențe
doar că poartă acum blânda mireasmă a
iertării
despre
curaj
nu ți-am cerut să-mi fii călăuză
când am ales și am făcut primul pas
nu știam cât de greu este să urci
o infimă treaptă a conștiinței
credeam că e posibil să fiu
doar învăluindu-mă în năframa iluzorie
a retragerii din lume
nu am exersat slobozirea săgeții
asupra zidului ce delimitează
existența de ființa interioară
îți doreai să trăiesc pentru a vedea
și a viețui fie și pentru o singură
clipă
într-un sublim tărâm subacvatic
cheia de a trece granița
spre locul unde te bucuri
de armonia culorilor
de alunecarea formelor
într-un iureș de neoprit este curajul
despre el aș fi vrut să-mi vorbești
tapiserie
de nuanțe
copacii își încredințează coroanele
unui pictor nevăzut
indiferent și tainic
născându-se mereu din el însuși
pârâul susură un cântec de leagăn
pădurii
treptat mă alătur peisajului
albia își schimbă cursul
trece prin mine
sufletul îngână aceleași armonii
amnezie
cât timp a lucrat la școală, doamna învățătoare i-a
învățat pe copii: alfabetul, adunarea, cântul, ruga… acum este la pensie și,
amintindu-și cu duioșie de orele de lucru manual, croșetează șnur din fir de
bumbac pentru macrameu. din mâinile ei îndemânatice prind viață mileuri simple
sau complicate. toate sunt frânturi dintr-o lume creată cu iubire și
imaginație. într-un început de martie,
sufletul ei pereche și-a luat zborul spre alt tărâm. rămâne singură. copilul
lor, om matur, e la casa lui. îl vede rar. adesea privește în gol iar mintea ei
confuză uită întâmplări recente. doar trăirile din primăvara vieții au rămas încă
vii. inventează povești în care foștii elevi sunt personaje principale. uneori
fredonează cântece, recită versuri, se roagă… prezentul dureros se împrăștie
asemeni parfumului unei flori. aflată, acum, în casa fiului ei, doamna
învățătoare nu-și amintește cine este, dar nici cine este el, copilul ei…
smerenie
un poem e tremurul aripii de înger
când atinge sufletul
fiorul cititorului îndelunga sa
tresărire
lacrima abia stăpânită
îmi dezvălui trăirile cu sfială
mă trezesc din somnul adânc
coșmarul mișcării într-un cerc se
destramă
îmi pun întrebări începe transformarea
momentul de grație e diferit poate fi o
durere
o călătorie fascinantă o întâlnire
memorabilă
sau câte puțin din toate
în rugăciune pășesc atent
mă sfătuiesc cu propria conștiință
sunt o piesă într-un plan divin
ochii interiori se deschid
am rostul meu
văd dincolo de contur esența
lumea își schimbă înfățișarea
devenind
lumina
unui vitraliu
pentru o inimă strânsă de durere
roata iubirii cea care mișcă universul
încetinește
sufletul se vindecă
cioburi colorate se reașază
și dobândesc lumina unui vitraliu
solitudinea mă apropie de Dumnezeu
am ales Calea
Copyright © 2018 Rodica Dascălu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment