ALICE PUIU

Ou de țărână

Mi-am stins glasul în noaptea unui ou de țărână

Pupila ceasului strâmb mă desface în cercuri

Agățat de-un catarg frânt trupul meu se sfărâmă

În somn de lacăt se-nvârte o cheie în ierburi.

Se sparge-un aer desfrunzit în pântec de ecou

Melancolia solzilor trezește-n pești oglinzi

Săgeata-n glas despică o undă-n coaja de ou

Câte cuvinte să spânzur acolo sus, de grinzi?

În cuibar de nori luna clocește ochi de noapte

Astre rodesc agățate-n vrej de ghilimele

Atins de boala tăcerii mă desfac în șoapte

Și spânzur cuvintele de gâtul unei stele.

Pământul aruncă singurătatea-n poala mea

Și s-a ascuns sub haina unui țipăt ascuțit

Arterele-i ard după un strop de cuvânt și-ar vrea

Să-nvârte luna-n fântâna unui gând nerostit.

Cu mâinile înnodate n-o să mai pot zbura

N-o să mai desenez fluturi în vise de copil

N-o să mai simt în degete cuvintele și-aș vrea

Să nu mai sculptez inocența-n aripi de april.

Mi-am frânt culoarea visului în cenușă și-n glod         

Anotimpul  țărânei fierbe-n cuvânt și-n sânge

Fără de aripile glasului mă simt schilod

Fără de inimă-n cuvânt iubirea se frânge.

M-aruncă văzduhul în carapacea unui val

Și marea m-azvârle-napoi într-un cer despletit

Mă coase pământul de rădăcina unui mal

Și-mi pune-n poală un ou de țărână-nmugurit.

Calendarul cu vise

Curg lacrimi verzi pe mătasea albelor oase

Iarba stinge cearcăne de iarnă-n joc de gâze

Rochii de aer strâng în pliuri omizi cărnoase     

Arde-n cireș emoție de fluturi pe buze.

Sunt pasăre rotită-n febra din auroră,

Atins de uimirea unui cer de primăvară

Mi-e trupul fluid înflorit în vraja sonoră

A viorilor din meri, albastru gând de seară.

Ești eșarfa de lumină pe-un fior de apă

Capriciu de martie într-un veac de zăpadă,

Crinul despletit în petale pe-un colț de clapă

Seva formei ce-și lasă un surâs să cadă.

Cerul ascuns prin pomi urzește stele de cais

Luna deschide-un geam în geana nopții brună

Și ne aruncă în versul de dragoste din vis,

Bulgări de somn verde, dospind pe-un fir de strună.

Iarbă-ncolțită prin versuri pierdute-n sertare

Eu scriu frunze de dragoste, de tine atinse

Tu te-mprăștii cu ziua-n ecou de sărbătoare

Aprindem primăvara-n calendarul cu vise.

Unu

Cer rănit picură-n vârtejul fără șir

Marea și-a răsturnat zestrea în sus

Bolta luminii destrămată  fir cu fir

Sub pleoapa ierbii s-a ascuns.

Talpa se-nțeapă-n tăiș de stele

Se-afundă călcâiul în seva din nori

Se sfârtecă-n  colb străveziu orele

Din solzii de-argint se revarsă alți zori.

Păsări înnoată-n cer, peștii zboară-n mare

Prădalnica zare ne-a uitat triști și goi

Dedesubt hăuri, deasupra bulgări de sare

Pământul fărâmițat s-a ascuns în noi.

Marea tună valuri, cerul vuiește nori

Vântul țărânei ne străbate-n artere

Semințele lunii rodesc în ogorul de sori

În saltul apelor scoicile au ajuns stele.

Clepsidra răsturnată fluieră-n ora rea

Pământul dospește-n tâmplele grele

Înaltul albastru prelins în ceara din podea

Învârte caruselul toate culorile rebele.

Noi, cei ce-am căzut din bolta-nfiptă-n mare,

Suntem aripile pământului,

Noi, cei ce ne-am desprins din hăuri solare

Suntem corabia potopului,

Suntem glasul copacului

Ce-ntoarce marea-n căușul palmelor,

Suntem viața unei lumi noi

Ce-aruncă cerul dincolo de fruntea zărilor

Unu suntem doar noi.

Păsări din vis

Curge lumina, ochii respiră-n nervura frunzei

Nervura umbrei se lipește de coaste respirând.

Picură seara și cresc tăceri pe tremurul buzei,

Stele-n tremur sărută palma apei picurând.

Liliac adormit, somn îmbrăcat în vis violet

Violet visează peștii, țesuți pe-o geană brună

Brunele alge împletesc colier de scoici pe piept

Pieptul luminii din mare și din stele se-adună.

Ating copacii buricul albastrei bolți de fluturi

Fluturi din îngerii ninși se desprind, albul atingând.

Strigă sunetu-n roată ruginit  tăcerea-n gânduri

Cenușă-n cuvinte arse singurătatea strigând.

Rotunjite aripi pe pântecul cerului curbat

Curbate ferestre se-nalță în zbor de ochi uimiți, 

Uimiți privesc salcâmii jocul sărutului furat,

Furat de pietre drumul celor de stele-ndrăgostiți.

Cercuri se-nchid, altele se destramă alunecând

Alunecă ceruri înfipte-ntr-un ochi deschis, închis,  

Închis, deschis, abisul din suflet înserat strigând

Căderea iubirii-n tristețea păsărilor din vis.

Constelații se-nvârt, stele se-adună-n ceasul vibrând

Vibrează lumina-n poala unui cer închis, deschis

Deschis, închis, norocul rodit din țărână chemând

Zborul iubirii-n primăvara păsărilor din vis.

Ruga îngerilor de ceară

Orga somnului alunecă-n rotunjimea orei

Cerul ne respiră umbrele prin sticla gândului

Și-atât de străveziu ne-aruncă cuvintele aurorei

Și-atât de fierbinte ne-mpresoară oglinzile sângelui.

M-aplec peste aerului stelei și-mi pierd visu-n ape

În cartea nopților nuferi ascund îngeri de ceară

Pașii sufletului lasă-n nisip urme de șoapte

Fior al uitării prelinse-n cearcăne de seară.

Albă destrămare-n file, de-o clipă răscolite

Prinși în zbor țesut din tristețea apelor albastre

Ne-adună șiragul copt de cuvinte nerostite

Sânge din fructele zeilor uitați printre astre.

Vrăjit ghiocul vorbei tale aruncat în mare

Și-atât de rănite ferestrele-mi desprinse din trecut

Amară, frunza tăcerii se-nnegurează-n zare

Și-atâta tristețe-n zbor fluid al unui înger mut.

Citește-mi ochiul, în suflet de pasăre adunat

Arc de ceasornic ce-a strâns clipa-ntr-o copilărie

Povestește-mi cenușa din trandafirul spulberat

Și-aruncă-mă-n curcubeul din vis de jucărie.

Scrie-mi uimirea, pe care văzduhul n-a atins-o

Arcul luminii ce-a țesut fluturii-n vis de lună,

Despletește-mi ziua pe care inima n-a stins-o

Redă-mi fiorul vântului zburdalnic ce se-adună.

Un văzduh prinde zborul din noi în două bolți ninse

Mâhnirea din îngeri se-nfășoară-n omăt dureros

Pietre-n plâns învelesc cărările-n rochii aprinse

De sclipirea noastră, de stele-mprăștiate pe jos.

Rafturile dimineții

Pe tâmpla brumată a vântului, destrămați de lumină

tresară funigei, împrăștiind boabe de mirare.

Rugina șoaptei ostenite-n coasta unui ceasornic

adormit tremură-n pleoapa odăii.

Într-un ungher seva răsăritului arcuiește-o pasăre

pe buzele cântului, inundând covoarele somnului,

sufletul scârție sub pașii toamnei,

la geamul inimii flutură perdeaua de vise

despletind cheile iubirii într-un zbor de cocori,

pe treptele unui zâmbet atins de febra

oglinzilor incendiate se-ncolăcesc frunze de uitare,

și-atâtea obiecte-nghesuite pe rafturile dimineții târzii

speranțe înflorite-n batiste de rugăciune,

ore desculțe, rănite de așchia putredei ploi,

o tăcere rotunjită-n lacrimi ce palpită

ca vrăbii agățate-ntr-un rid de clovn,

un țipăt de zăvoare înnoptate în îndoială

și-n ațele unei păpuși de mucava sufletul mi s-a-ncurcat,

pe-aceste rafturi întomnate-n dimineață și el un obiect pierdut.

Oglindă dublă

Sub bolta aprinsă-n ferigi de speranțe

sărutul vieții ne-adună-ntr-un contur de jar

și-n părul viselor, și-n zborul zăpezilor,

și-n șoapta lui Orfeu e-aceeași înfiorare

de fluturi răzvrătiți, urzind cu suveica inimii

într-o străfulgerare de stea un singur anotimp.

Din iarna oarbă a zeilor însingurați ce-aprind

pe ramuri de cenușă clopote-n ruina din amurg,

din insomnia unei veri, când păsări împrăștie

tot cerul pe buze despletite-n curcubeu,

se-adună-n strigăt de ghioc lumina dintr-o clipă

e frunza nopții de plumb din lacrimă

e strigătul unui țărm îndrăgostit de-o corabie

e rătăcirea unui timp ce-a rămas înnodat

de-un  glas alb din somn de trandafir,

Umbre-n surâs de sălcii îngemănate

destrămăm peste umerii serii nisipul clepsidrei,

atinși de colbul hergheliilor de luceferi

noaptea-n argint de plop o atârnăm,

cu-alaiul cascadelor boreale fierbând în artere

străbatem păduri viscolite de timp,

în liniștea tenebrelor suntem furtuni fără hotare

sorbind cu setea deșertului mirajul vieții

Iar când polenul lacrimei incendiază taverna trupului,

când floarea depărtării explodează-n carnea zilei

atunci ne-mpletim, când lujer dintr-o dublă umbră,

când trunchi din dimineața-nzecită de beția soarelui,

atunci respirația-n sticlă a văzduhului

aruncă o săgeată-n pieptul răscrucii

oglindă dublă...

o constelație de inimi într-un vis de fluture

un teatru în care moartea-i un sufleor.

Sărbătoarea unui poem

Respiră-n ochi de pești irizați

fumul oglinzii-n vecernia unui gând,

draperiile serii taie-n unghi obtuz

feriga unui rid ce freamătă-n obrazul orei,

clocotesc buruienile ghețarilor în ceara

lăcrimând umbre prin vegetala lună de absint,

tu, inimă, descântă urzeala din palme de argilă

și fărâmițează-n hibernala zare zilele nălucilor.

Degetele cuvintelor alunecă pe harfa nopții

și-n colb de cer naufragiat pe-n țărm

cu păsări înflorind pe umeri de ape

sâmburi de vers înmuguresc

printre norii uitați prin sertare,

pe  frunza unui minut omizile insomniei

împrăștie-n amara pupilă de sfinx

o enigmatică întrebare,

tu, inimă, încolăcește-te de crengile trupului

și-aprinde-n scoicile sufletului doar stele norocoase

și-nchide-n ochiul tălpii arșița dintr-un drum

înnodat cu spinii hotarelor fără sens

Pescăruși desprinși din pereți ard 

pe-un rug de arpegii vertebrele singurătății,

tămâia aurorei agață de pleoapa ferestrei

cioburi din vise ninse

pe altarul trupului cădelnițează un viscol

zăpada desfrunzită pe treptele tăcerii

tu, inimă, fii sărbătoarea unui poem

în care eu mă preschimb într-o rugăciune.

Liturghia  cuvintelor

În ierburi de meduză hipnotic alunecă pe-un țărm un gând

păsări de tăcere prăbușesc amurgul pe tâmpla unui zeu

din dealul despletit în oglinzi de-nserare

coboară  arzând în piatră o turmă de vise

pe buza zăpezii un vrej de lună plină

atârnă noian de stele-n sărut de cerneală

când ceasu-n stalactită aprinde-n arama din frunze pupila

descântul unui vers despică-n oglindă destinul,

păiajeni în vifor de pânze leagănă-n  zarea de hârtie

corăbii cu litere încărcate

din liturghia cuvintelor degetele muzei

adună-n amfora inimii tot cântul și tot cerul,

toată iubirea ascunsă-n furtuna sângelui,

toată durerea uitată-n pleoape de îngeri.

Tu taci când busola e-o temniță fără hotare

dar jarul cuvântului te-mparte-n umbre și-n suferințe

îți e destinul blestem răscolind deșertul

și rugă înrobită-n altarul ars din cetate,

te-acoperă glodul cu durerea mulțimii

tu taci ascuns de noapte-n ecou de nălucă

dar cuvântul ți-e suflet dezlegând zăvoare

un miracol ce-nnoadă cu cenușă zborul.

Note despre mine însămi:

Alice Puiu (Alice–Mihaela Puiu, n. 2 noiembrie 1962, București): Am absolvit Facultatea de Aeronave din cadrul Institutului Politehnic București și sunt de profesie inginer de aviație, domeniu în care am lucrat toată viața. De literatură, în special de poezie, am fost îndrăgostită dintotdeauna, dar abia acum aștern pe hârtie tot ce am murmurat ca un etern descânt o viață întreagă. Am publicat versuri în colecția eCreator (antologiile “Cenaclul eCreator1”, „Cenaclul eCreator2”, „Lacrima dragostei”, „Primăvara cuvântului”, „Vara cuvântului”, „Toamna cuvântului”), în colecția Izvorul cuvântului (antologiile „Izvorul cuvântului – Prieteni”, volumele 2 și 3), în cadrul cenaclului „Prietenia”  („Antologia Prieteniei”, volumul 3) și în „Antologia  Campionatului Mondial de Poezie 2018” (poezia ”Un ochi închis și-un ochi deschis” a primit premiul special al juriului).

Citește aici un grupajul de poezii de dragoste: Alice Puiu - Iedera orelor mute

Copyright © 2018 Alice Puiu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.