DANIELA BÎRZU

# Dystopic

&

0.8 mg de nicotină

în iarna aceasta atât de lungă

ca un tren încetinind între gările pustii

de fiecare dată cand asculți / no life, no cry /

în spațiile vag aeriste / uriașele spații ale descompuneririi repetate

ale ființelor mici

chiar acum sub unghii nu este carne

sunt alte organisme care se înfruptă ca și tine din necunoscut

mg de tăcere în fiecare dimineață

când soarele sparge barieara de la celălalt capăt al pământului

și mușcă din geamuri ca dintr-un cadavru abia stins

cerul sunt: păsările, norii și lunga mea respiratie în aerul rarefiat al neputinței

miligrame de teamă cu care toți oamenii se hrănesc

pet-uri care așteaptă să fie reciclate

mizerie înfiptă în drumurile cele mai frumoase (când te ridici & nu mai știi

ce moment al zilei este)

dar nici nu mai contează / orbirea se petrece treptat

când fumul se lipește de retină

și îți asigură protecție

au spus să nu ucidem nimic, cândva

dar te uiți pe fereastră de undeva de sus

vezi toate insectele care vor să supraviețuiască

înca 0.8. mg. de nicotină  în corpul tău nesfințit / pentru că știi

asta e imposibil.

&

o izbire de o mașină și totul devine real.

oase împrăștiate, orașul carnivor înghițindu-ne.

nu e nimic de văzut aici. obsesii aciuate

la colțuri de stradă ca niște cerșetori

decăzuți.

în orașul ca un imens catafalc

în care roiuri și roiuri de oameni

se ascund

își ascund temerile în mătasea lui vibrantă și caldă.

pornesc de aici. de la gât în jos

numai singurătate.

și soarele privindu-mă ca un ochi de jaguar

prin geamul crăpat

mutilându-mi liniștea: ești ceea ce vezi: o moarte violentă și scurtă în loc

de una lentă și frumoasă. un dans al păsării de foc

înaintea noastră, ca un spectacol funebru, cu grație.

&

da, noaptea între inima noastră și inima neagră a orașului

continuă să se facă un nod strâns

pe care

nimeni nu-l poate desface.

doar aerul absorbind zgomotele pădurii cu animalele lui mici

și zburdalnice,

doar corzile care se întind peste orașul anemic și sclipitor

ne fac să respirăm

&

nimic nu se schimbă,

nici trupul, nici străzile, nici carnea acesta făcută să

tresară la orice amintire sau vis,

la orice împușcătură care se aude de departe,

la orice trecere  a trenului prin văile frumoase & toxice ale

inimilor noastre

până ce ele se unesc și pe acolo or să treacă

alți copii ca noi, în drum spre școală sau spre serviciu / căutându-se pe ei înșiși

zile în șir. nopți și ani lungi. în șir.

&

soarele de primăvară

ne devorează până la oase

ne aruncăm pieile ca pe niște haine murdare

e ziua în care păsările se întorc acasă

e ziua în care intrăm în noi cu șenilele unui tanc

ne uităm pe cer și vedem flori & avioane

căzând

intrând

în stratosferă apoi în

noi ca într-un nor pufos

pe care

sângele nostru îl umple / astfel evadăm în lumea reală

cu trupurile din ce în ce mai abstracte

& mai ușoare cu 21 de grame

&

o lumină care să disece totul

ca un bisturiu până la oase.

avem luciditatea unui doctor care scoate o inimă.

bypass.

treceri dintr-o parte în alta

până la regenerarea tesuturilor.

apoi moarte clinică.

în această lume unde rețele de cabluri ne

înfășoară mersul.

magazine strălucitoare. străzi strălucitoare.

dureri strălucitoare.

soarele e un coctail molotov.

zăpada o aglomerare de vise albe.

inimile stau

înfășurate pe rezistențe electrice.

străzile lungi pulsează precum anemonele.

rămânem sub cerul dezvelit ca sub o pătură moale

&

nimic nu ne alungă frica.

iar soarele se face din ce în ce mai roșu.

până când răuri de sânge curg liniștite.

&

suntem înăuntru și focul arde viu

între panouri de sticlă fumurie

de aici vedem mașiniile viitorului

înregistrându-ne fiecare mișcare

e cald & când ne strângem de mână

apare o linie subțire care tremură ca la poligraf

când pământul se cutremură

luăm cartea cu desene din copilărie

despre pământul acesta fragil

și o băgăm într-un

ghiozdan pe care cineva l-a lăsat pentru noi

pe ecranul mașinii viitorului apare o linie în formă de inimă.

apoi puls necontrolat & linia subțire care nu se mai sfârșește.

Daniela Bîrzu (n. 13 mai 1971, Iași): Absolventă a liceului “Național” din Iași și a Facultății Tehnice “Gheorghe Asachi”, Sectia energetică, Iași. Locuiește în Valea Lupului (județul Iași). A început să scrie poezie în anul 2010, publicând  pe diverse site-uri literare. În 2015 a devenit membră a cenaclului Qpoem, condus de Călin Vlasie. Poeme ale Danielei Bîrzu (selectate de Alina Manole) au fost incluse în antologia “Virtualia" (editura PIM, 2012).

Volume publicate:

Magazinul de piane (editura Opera, 2011)

Trandafiri pe viscere (sub îndrumarea Medeei Iancu, editura Karth, 2014)

Citete aici: Daniela Bîrzu - psalmi

Copyright © 2018 Daniela Bîrzu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.