DANIELA BÎRZU - PSALMI

 

psalmi

//

un ecran imens în care ne privim fețele albe
fără discriminare
un ecran în care însuși soarele se cufundă
în ceață și scrum
ca o țigară pe care ai lăsat-o să ardă

stai la un geam undeva sus
într-un bloc părăsit
și ți se pare ca între tine și aer este ceva care
te apără

ești simplă ca iluzia aceasta
în care pașii ți se afundă grei în lutul galben al pământului
stai învelită ca un șal pe corpul bunicii
nu mai simți frica

pe ecran apare chipul ei și te mângâie
această imagine

deși știi că totul în jur nu e decât materie întunecată
nu simți puterea ei

dar e asemenea unui cuțit pe care dansezi
îți imaginezi lucruri

becuri stinse în noaptea adâncă
drumuri de lut printre cartierele părăsite

tu și cu bunica ta îngropate în același pământ negru

murmurând psalmii pe care cineva îi scrie cu roșu
pe ecranul gigantic.

// 

prin iarba proaspăt tăiată
firele sunt vârfuri de lance pe care eu le mângâi încet

mai am puțin și voi fi invers
cu mâinile umblând pe tălpile cerului
fiecare vindecare e un miracol aici

căinii au colți ascuțiți de pielea mea
îngeri fără aură ascultă rock metal
cei mai îndrăzneți se prăbușesc în duhoare și praf

la fel ca aici pe pământ
unde stăm la distanță unul față de altul

lepra noastră e frica de moarte

bucuria noastră e inutilă
eu nu mă tem
nu mă bucur
merg prin iarba proaspăt tăiată
și sângerez
sângele negru și pur al neputinței
spune-mi tu ești un câine

sau o altă ființă care se zbate între viață și moarte.

// 

umblu prin pădurile nordului am inima plină ca urletul unui lup
ce tocmai a ucis un cerb am ochii cerbului privind spre cer
am cerul în aorte bine legat de gândul sinucigaș
am gândul sinucigaș am lașitate prin coroana de frunze
unde nu se mai vede burta soarelui umflată și flămândă

foamea celui care știe să piardă
frumusețe și amintiri
curgeți ape curgătoare până vă vor opri barajele
așa ca tristețile
am pașii pe mușchiul verde și negru
acolo îmi pun corpul să doarmă
stralucire doar în minte
în jur intuneric
urletul lupului
care îmi șoptește un cântec de leagăn
curgi frică, te vor opri iernile aspre și geroase
curgi frică la fel ca o zăpadă murdară și noroioasă
până la inima mea platoșă neagră, îndurătoare.

// 

căldura ne-a oprit respirațiile
stare larvară din care aștepți să iasă un fluture care să
ți se prindă în păr ca o traumă trăită demult
părul îți crește cu 1 mm pe zi la fel și frica
senzația că mâine ai să zbori este falsă
ordinea a fost stabilită demult
întâi stai în genunchi în noaptea adâncă și grea
ca o femeie gravidă
apoi ridici pruncul și îl pui în pătuț
te uiți prin grilajul de fier
de parcă ai fi într-o închisoare iar deținuții sunt organele tale
murdare

căldura a muiat geamurile
acum poți să ieși să te plimbi pe străzile încinse
dar mereu te întorci între pereții de sticlă
și de aici se vede orașul care te-a vomitat

lumini slabe în noapte / stare de neliniște
pruncul țipă neîncetat
îl sugrumi cu un cordon roșu
dacă ti-aș spune mai mult ai zice că toți suntem la fel
ne izbim de pereți și căutăm libertatea

fluturele ni se plimbă prin corp
se oprește în dreptul inimii și o-nvelește în aripile lui otrăvitoare

dacă ți-aș spune că pruncul a tăcut ai zice că toți suntem la fel/
întâi țipăm apoi tăcem, când ne doare ceva.

// 

e vară și corpurile încep să freamăte
n-am mai dormit de nopți în șir
am sfredelit pământul ca niște sobolani căutând apa

// îmi aduc aminte orașul ca pe o busolă care îmi arată exact
pe unde trebuie să merg//

zilele sunt lungi, nopțile sunt lungi
trăim în zone metropolitane
cu autobuze și străzi prăfuite
aproape de oraș și marile lui corporații
aici este altfel viața
corpurile abia mai mișcă în așteptarea fericirii

zonele de acces sunt limitate

ca să scrii mai departe trebuie să cobori undeva într-o
pivniță sau un beci
și cobori răcoarea te mângâie ca o pisică torcând
liniștea te face să visezi
aici se simt mai bine undele seismice ale pământului
printre sticle de vin înșirate pe rafturi și borcane rămase de
anul trecut
simți pași cunoscuți
sunt bunicii și toți cei care au murit cândva
într-o zi și tu o vei face/ dar aici în acest adăpost
antiatomic te simți cel mai în siguranță
nu trebuie să te prefaci
că râzi
că plângi
că ți-e frică
e vară și șobolanii trag să moară
celelalte corpuri merg prin arșiță
ne prefacem că nu le vedem
aici în zonele metropolitane în inimile noastre totul e viu
doar amintirea orașului ne mai face să tresărim
ca și cum am avea niște insecte pe corp de care
vrem să scăpăm.

Citește mai multe poezii și profilul autoarei aici: Daniela Bîrzu

Copyright © 2021 Daniela Bîrzu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.