DAN C. DAVID - AȚIPIRI
Dan C. David – Ațipiri (vol. 1 din ciclul „Zbor și neuitare”, editura Betta,
2017): Alcătuit ca nelumea, împodobit cu magnifica nebunie a lui Columb, Dan
David nu putea fi cumintele rămas totdeauna la țărm așteptând indiile să vină
la el, astfel că traversarea Atlanticului, va fi fost, la vremea la care s-a
petrecut, floare la ureche, cu nimic mai presus decât trecerea unui pârâiaș din
ținuturile copilăriei, pe vreo punte șubredă ori de-a dreptul prin vad, cu
picioarele goale. Nu aparent temerara călătorie pe puntea unui pachebot mare
cât un oraș în drumul spre tărâmurile promise și necunoscute pline de mirodenii
și comori era aventura, ci aflarea sinelui, și, ca unul care știa atât de multe
despre nimic, stihuitorul Dan David a pornit-o luând cu el, fără să-și dea
seama, nu doar întreaga sa viață de până atunci – grămezi infinite de stihuri,
până la urmă, ci și locurile pe unde hălăduise, pe unde se împlinise sau
eșuase, oamenii, deveniți propriii locatari, cu toate ale lor, bașca mulțime de
sentimente înfiate, adulmecându-i pașii.
Ca și volumele precedente, „Ațipiri” este un aranjament autobiografic,
un veritabil jurnal de memorii, în care persoana autorului este centrul de
interes al unui univers aparte, în jurul căruia gravitează, ignorând timpul și
legile firii, cunoștințe din lumea de dincolo sau de dincoace, istorii și
istorioare, unele cu iz anecdotic sau fabulistic, dar încărcate de profunzime,
locuri geografice, vise de tot felul,
iubiri neînțelese, realism și romantism, deopotrivă, uneltele panoramării
fiind, în marea lor majoritate, postmoderniste. Însă nu stilul sau curentele (de
cele mai multe ori păgubitoare, în cazul altora) s-au înstăpânit peste lirica
lui Dan David, acesta dovedindu-se a fi un creator puternic și original,în
stare să se facă auzit fără distorsiuni, mesajele sale poetice constituindu-se
în regăsiri existențiale la îndemâna oricărui individ ce-și pune întrebări,
trăitor nu doar în sens biologic, ci și posesor de procese afective,
intelectuale și voliționale dătătoare de sensibilitate, de frumusețe lăuntrică,
de zbor închipuit, de îndoieli maiestuoase, de sens. (extrase din prefața semnată de scriitorul Mihail Soare)
Regula
de trei, simplă
Primele file mi le întorcea mama cu mâna
ei,
petală puţin ofilită.
Ochii ei piereau undeva în spatele
cărţii;
parcă citea pe dosul coperţii.
Era atât de frumoasă!
Eu citeam slab; abia buchiseam;
nu-mi plăcea cartea.
Ea era tristă!
Tata era de doi ani pe front.
Noi ne băteam ca dracii; patru băieţi;
încă nu prinsesem frică de Dumnezeu.
Mama ne mai urechia din când în când;
pe toţi deodată.
Abia reuşea, să nu aprindem casa.
Când s-a întors, într-o vară,
cum mai zâmbea mama!
Tata m-a verificat la aritmetică.
Nu, cu el nu era de glumit, era ofiţer!
Ochii îi erau aspri,
uneori şi mamei îi era teamă.
Faţa îi era brăzdată
de crivăţul iernii trecute.
„Bine, măi, dar nici regula de trei
simplă?”
Cioburi
de istorie
Luptele de stradă au lăsat în urmă
rigole pline cu gunoaie:
drapelele unor cauze obscure, ziare,
seringi, prezervative,
mărgele, ciorapi, biberoane,
cioburi, chiloţi, ochelari de soare,
pelerine de ploaie sfârtecate,
și câteva cadavre încă ne identificate.
Salubritatea a făcut curățenie
în mai puţin de douăzeci şi patru de
ore,
dar nu a reuşit să spele de pe ziduri
frustrările înveninate, orgoliile
absurde,
vitriolul din privirile încărcate cu
ură.
Toate acestea vor rămâne acolo,
mărturii pentru istorie.
Mâine, peste un secol,
poate chiar mai devreme,
la fel ca de atâtea ori altădată,
vor deveni relicvele
unui trecut „încărcat de glorie”.
Canon
Părintelui Simion Barboloviciu din Bocșa
Mă spovedesc, în genunchi,
în faţa exigentului preot bătrân.
Pe cap mă apasă patrafirul
țesut cu fir din aur pe mătase.
„Greu ai păcătuit fiule, greu.
La vârsta ta fragedă, atâta viciu!”
„Dar părinte, Maria mi-a luat mâna;
Ce era să fac? noaptea a fost frig,
și ea era atât de fierbinte!
Mi-a împins mâna printre sânii rotunzi,
în jos, peste buricul moale,
jur că nu-mi mai amintesc altceva;
parc-am visat.
Fânul mirosea a muşeţel.”
„Greu păcat fiule, greu.
Să spui în fiecare seară
de zece ori Tatăl Nostru,
de zece ori Născătoarea,
și Crezul de cinci ori.
Toată săptămâna.
Duminică vii din nou la spovedit!”
„Da, Părinte. Săru’ mâna.”
Pios, am atins cu buzele patrafirul
greu,
am plecat cu privirea-n pământ.
Joia,
bătrânul preot a murit.
Eu mi-am îndeplinit canonul
pentru rătăcirile mele.
Mult mai târziu am aflat
despre adevăratele păcate ale oamenilor.
Citește și: Dan C. David - Monologuri și interogări
Copyright © 2018 Dan C. David
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment