CRISTINA MARIA FIROIU - De-a sufletu`, de-a tine, de-a omu`
















Cristina Maria Firoiu - De-a sufletu`, de-a tine, de-a omu` (editura Rafet, 2016): Ceea ce caracterizează profunzimea poemelor Cristinei Firoiu e sentimentul dureros al unei  taine  ce ascunde incompletitudinea propriului său destin. Trebuie spus clar faptul că fiind  înlăuntrul poetului o stare de maximă tensiune creatoare,  poezia va cere  şi cititorului să aibă înlăuntrul său o stare de tensiune  spiritual-contemplativă. (...) Astfel, faptele vieţii nu par deloc  întâmplătoare. Originalitatea, tot ce este mai inseparabil şi mai personal în fizionomia spirituală  a unui poet, se manifestă direct proporţional cu amprenta  lăsată de copilărie deoarece, obiectul poemului poate exprima un mod de a fi,  un mod de a simţi, un mod de a spera. Putem afirma că într-un poem liric  există acea textură sentimentală organică, şi o imagine obsedantă a vieţii, o temă episodică. Să lăsăm aşadar onor cititorului deliciul lecturării fiind o mult mai îndreptăţită instanţă de a confirma sau a nega valoarea sus amintitului volum. (extrase semnate din prefața semnată de poetul, eseistul şi criticul literar Cristian Neagu)


De-a sufletu'
de-a tine,
de-a omu'

Nu am văzut niciodată o pasăre în zborul ei,
Și atunci,
Când stăteai culcată pe pieptul meu
Îmbătrânit de salturi câteodată triste,
Am simțit cum îți zburda sărutul
Pe pielea-mi îmbrăcată cu cele mai multe respirații ale vreunui muritor.
m-am oprit și tu priveai spre buzele-mi de parcă
se apropia sfârșitul lumii
și erau ultimele buze rămase pe pământ.
Din roșeața lor pârguită de încheietura degetelor tale,
Drumețe pe trupu'-mi răsfirat în adieri de oameni,
Ți-ai făcut zbor de pasăre iubitoare de pui
Și mi-ai adus pe toți acei ce-ți păreau mult mai grăbiți
Și virtuoși în eternitatea-mi culeasă de prin șanțuri de litere.
După, m-ai învățat zboru'
de-a omu,
De-a sufletu'
Și de-a tine.
Șșșt! Tu  auzi oare cum zburăm în depărtări opuse?
......................................................................
Ah, ce bine e! cu tine în același tropot de oxigen,
Tu ca o pasăre măiastră,
Eu ca o pasăre
Ce pentru prima dată își abandonează cuibul
De-a sufletu'
de-a tine,
de-a omu'.


Nu-mi aduc aminte când nu te-am uitat

Nu-mi aduc aminte când nu te-am uitat,
Că să îți explic mai lunatec,
Se făcea așa …
că îți făcusei un cuib de rândunici
Și ai șezut acolo până când
Ai început să zbori deasupra
Mea
Ca o mână de lut
Ori
Ca
un
Vânat de vânt.
Îmi aduc aminte doar de câte ori te-am uitat,
Ca să pricepi totuși:
Se făcea că erai așa…
O idee,
O idee de-aia mai golașă
Ce-mi sângera la fiecare pahar de vin;
Într-o zi te băusem
Pentru că ai sângerat mai repede
Decât vinul,
Și
Da, da…
Te-am uitat de câteva ori.
Dar vezi tu,
Simt că mă îmbolnăvesc degeaba
Și dinadins,
Și eu tot nu îmi aduc aminte când nu te-am uitat.
Duduie,
Toarnă-mi antibioticul desfrâului
Ce sângerează în cuib,
Cuibul ăla de rândunici…

E cam târziu
Și
Nu vreau să mă apuce somnul.

p.s.
atunci când nu îmi aduc aminte când nu te-am uitat,
încerc să îți sărut sărutarea
de pe buzele tuturor.

Și le caut
Și le ating
Și le transpir
Și le uit.
Și nici pe-astea toate,
Buze crăpate,
Nu îmi amintesc …
Crunt, duduie, crunt…
Nu îmi aduc deloc aminte când nu le-am uitat.
(Vid).
(Văd).



Ne spălam ielele cu Fata Morgana

Nisipurile s-au rostogolit de trei ori până ți-ai scos îngerii la rugăciune,
Frunzele au avut timp să îmbătrânească într-un continent al ielelor,
Unde nu se cunosc totuși 4 anotimpuri;
Departe de tot, lupul își îngrijește singur puii
Care se pregătesc să moară fără a se feri de mulțimea
Ce își apropie dansul la lumina lumânării intonată de autiști.
Aproape de tot, mama se întoarce pe partea cealaltă
Pentru că niciun sân nu îi mai poate hrăni copiii morți
Aflați în viață cu trupuri de îndrăgostiți ce-și dezmiardă iubirea
Doar după lobul urechii sau într-un tărâm instinctual al pierderii totuși.

Nisipurile au format un deșert atât de mare,
Încât și lui Dumnezeu îi e frică de Fata Morgana.
În loc de cămile, ne cocoșăm temeinic tinerii – ostași,
Ce succed fiecărui sân de mamă încă vie,
Întoarsă de atâtea ori pe toate părțile.

Nisipurile își apleacă vântul peste umerii oamenilor,
Oamenii se plâng de durere,
Durerea se plânge de greutate,
Greutatea se plânge de lacrimi,
Lacrimile se plâng de obraji,
Iar în obraji Dumnezeu
O dată ...
Pusese un fard roșu de nou născut
Pentru fiecare dintre noi,
Cei ce inventăm prea mult nisip,
Și în loc de apă
Ne spălam ielele cu Fata Morgana.


Și poate nu aș ști să te iubesc grozav

Și poate nu aș ști să te iubesc grozav
Când lași din gene-agale cerneală de nesomn
Și poate de aceea sărutul pe obraz
Mai picură din buza-mi cu gust de grav și om.

și poate doar apoi nimicuri te condamnă
că m-ai lăsat cam gol, cam plin, cam tot, cam lor
dar, vezi tu, când din creștet mai crește câte-o rană  _
atunci se lasă geana-n cerneala de nesomn.

Și poate de aceea învăț în sânu'-ți ura
să-mi pregătesc poteca pe care am să-mi mor
Tu nu te teme,
Șșșt!
căci va veni și gura
să-mi picure cu picul un gust de grav și om.

Trecând cu vorbe multe, apostrofând finalul _
Îți spun din tot salcâmul sub care-am mirosit:
Și zâmbetu'-i o fiară, nu-i alunga pe oaspeți,
ci numai pe acei…
Ce-au stat să te iubească grozav și nepoftit!


Mai multe versuri și profilul autoarei aici: Cristina Maria Firoiu
Pagina Facebook de autorCristina Maria Firoiu

Copyright © 2018 Cristina Maria Firoiu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.



Niciun comentariu

Un produs Blogger.