ADRIAN CIOCIOMAN

Transcendens

Afară plouă și câtul mi-este artă

numai atunci când norii-s negri-n zare,

când gândul tău frivol e absorbit de-a mea plecare

și suflul meu dansează pe o melodie moartă.

Să ne-nspăimântăm cu patimi din timpuri adormite

când moartea lenevea pe străzi în ploi – deodată -

și când iubirea de mituri vătămată

își lua abecedarul fugind cu tălpi pripite.

Eu vă-nfior privirea când versul meu dispare

în disperarea nopții ce patimi omoară,

sub gândul tău frivol cuvântul să-mi dispară

- să se închidă cerul sub slujbe mortuare.

(Atrofie - editura Grinta – volum în lucru)

Hostia

Afară bate-un vânt frivol,

Foșnete se-nchearbă în unghere

În blocuri se-aprind lumini efemere,

Iar cerul este gol, prea gol...

Martor la resemnarea eroilor

Spre cer se apleacă drumuri,

În pământ se dezlănțuie taifunuri.

Și m-ascund în trivialitatea mormintelor.

(Elucubrațiile descompunerii – editura Grinta - 2018)

De azi

De azi, de pe pod
argumente se răstoarnă
- incomprehensibile -
menite să ne-adoarmă
proclamând “voința de viață”
în detrimentul „voinței de putere”,
proclamând Binele suprem
în defavoarea rațiunii.

De azi,
hegemonia lumii
e în hățurile conservatoare
ale obișnuinței cu minciuna,
versuri se-adună în favoarea lor
aruncate și ele de pe pod
în groapa gândirii comune.

De azi,
lumea îngenunchează plângând,
de frică și emoție,
că după amar de vreme
încă mai răsuflă păgâni
și strâng rugi să le ardă libertatea,
cu rugăciuni
aruncate de pe pod.

De azi,
nu mai trăim pe pământ,
ne complacem în transcendența sunetului
și inventăm cântece
despre nemurirea sufletului
pentru a ne mai minți puțin
și apoi le aruncăm de pe pod.

De azi,
inventăm povești abstracte
ca să ne completeze basmele copilăriei,
le punem în coperți groase
și le aruncăm de pe pod
-gloata așteaptă,gloata le cere...

(Dintr-un volum în pregătire)

Mă-nclin

Să te țin de mână

când zorii tot încearcă

să mă ucidă,

să te țin de mână

când amurgul

mă trage-n beznă,

să te țin de mână

de-aș putea.

Dar umbre mă trag

în întunericul lor

și pielea ta are nevoie de soare,

întunericul meu ucide,

întunericul meu zbiară

în triste versuri

aruncate pe triste foi

în triste zile.

Și n-are rost să te mai sper

luminând în întuneric

și n-are rost să te mai cer

să-mi încălzești trupul

când mă pierd în vaste imperii

prin întuneric.

Am nevoie de o lumină,

dați-mi lumină,

de nu mă-nfășor

cu funii triste ce vin la union

și-adapă din beznă speranța – murind –

căci în fața ta,doamnă,

de mă scapi de întuneric,

mă-nclin.

(Dintr-un volum în pregătire)

Iluzie

Încă mai există în mine

premisa unui răsărit

cu miros de cafea

dulce ca zahărul din ea,

încă mă mai simt capabil să sper

la zile ce-n nopți nu mai respiră,

încă mai pot să iubesc

un cântec de pasăre ascunsă

în frunze albastre nocturne.

Dar sufletu-mi hâd îmi zboară-n morminte

savane și stepe din mintea-mi flecară

și plopii cu trunchiuri saturate de oseminte

mi-aruncă în zbor speranța murdară

și răsăritul mi-l ascute-n privire

cu grave dureri de insomnie

și ziua mi-o rumegă-n vise

când zbor pe condeiul fugar,

căcii norii încă se mai adună

peste patul meu – murdar.

Adrian Ciocioman (n. 11 decembrie 1997, Prigoria, Gorj): student la Facultatea de Filosofie a Universității din București.

Versuri publicate în antologii:

Rezident în țara cuvintelor (editura Betta, București, 2018)

Volume publicate:

Delir în amurg (editura ePublishers, București, 2017)

elucubrațiile descompunerii (editura Grinta, Cluj Napoca,2018)

Volum în lucru:

Atrofie (editura Grinta, Cluj Napoca, 2018)

Citește mai multe poezii aici: Adrian Ciocioman - Saraol
Pagina Facebook: Adrian Ciocioman

Copyright © 2018 Adrian Ciocioman

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.