ADELA CONCIU - SETE DE LUMINĂ

Adela Conciu – Sete de lumină (editura eCreator, 2018): Adela Conciu luminează cu sufletul, însetată fiind şi căutând izvoare adeseori tainice şi cu profunde esenţe, unele nebănuite. Sunt şi izvoare reci, şi izvoare termale. Ea poeta ca fiinţă, este prietenoasă, iubitoare, îşi ghidează trăirile circumscris fenomenului numit Iubire. „Sete de lumină” – o carte care era necesară, venind cu o doză bine calculată de expresie poetică, un ghem de sentimente se tot face şi se desface acumulând înspre scriere şi împărtăşindu-se citirii. (...) Ne intersectăm cu o carte de citit în răsărit şi apus deopotrivă; o carte de parcurs într-o continuitate care deja la Adela Conciu, nici prea devreme, nici întârziat, se simte! (extrase din prefața volumului - Limpede uitându-şi umbra din mers - semnată de Daniel Marian)

Autoportret

Sunt un grăunte rătăcit,

în palma dreaptă

a lui Iisus,

un bob de viață modelat

din strop de rouă și din

lut!

Vânătoare de viață

Înainte să-ți pese,

nu vânai viața,

nu știai să mulțumești

firimiturilor de pâine,

cuiului ce-ți înobila rana,

tălpilor spălate în lumină.

Înainte să fii vânătorul

crucii

nu știai să săruți icoana

până buzele pârguiau în

sânge,

să înalți sufletul pe piedestal

ridicat

din lacrima pietrei,

nu știai să-ți îneci inima cu

gustul tămâiei!

Înainte să-ți pese,

nu știai...

că te-ai născut când cerul

plana în cădere liberă

Păcatul

Umbra iubirii

s-a spânzurat în cuiul

icoanei

și ne privește din ochi de

maică.

Din pântecu-mi gol

plesnește căința și

se-nbăiază

în lacrimă sfântă.

Arunc piatra rugăciunii

în poarta raiului

și Dumnezeul  meu

trimite stropii luminii

să pot spăla păcatul

de-a te iubi pe tine!

Copiii singurătății

Toți suntem copiii singurătății!

Copii paralitici ce speră să calce

viața

cu tălpile

și să modeleze suflete în palme.

Uneori... ne intersectăm în vise,

până ne zgârie țipătul realității,

până simțim sângele curgând

din tălpi

și palmele împreunate în

rugăciune!

Până la os!

Din oasele mele fă-ți mărgele

iubire!

Sau...brățări!

Carnea mi-a mâncat-o nebunia

ta,

cu dinți de demon flămând.

Doar pielea mi-a rămas,

haină pentru sufletul prizonier

între două lumi,

precum picioarele celui spânzurat,

pipăind granița dintre

lumină și întuneric.

Mă rog la nepăsarea ta,

ce face dragoste cu cerul păsărilor

fară aripi,

la ochii tăi inerți în care s-a

dezbracat soarele,

lăsându-i galbeni în nisipul

clepsidrei.

Cândva... erau albaștrii,

Iar eu mă scăldam goală în infinitul

lor,

simțindu-le privirea, adânc,

până la os.

Certitudinea vieții

Cucuveaua se mută

de pe un braț pe altul

al crucii.

Ochii câinilor, felinare

în noapte

ți se lipesc de haine

jilave.

Numărând ceața,

umbrele joacă

penetrându-se una în

alta,

Alergi gol pe cearșaful

unui cimitir de cruci

prea negre

și din gura căscată a

cerului,

Dumnezeu îți arată cu

degetul,

unica certitudine a

vieții tale...

moartea!

Sete de lumină

/ Spre lumină/

În abisul uitării

sufletul sfâșiat în franjuri

stă ascuns

sub aripa unei tăceri.

Apăsarea miroase a

moarte,

patul păcatului plutește în

urlet

și totul e noapte!

Trup stingher aruncă

brațe haotice

ce vor să cuprindă

Lumina.

Pași nesiguri se pierd

în cărarea ferestrei,

la capăt de drum,

târziul dimineții azvârle cu

mingea de foc.

Obrajii ard

Și din clipa de rug

curg... râuri!

Mai multe versuri și profilul autoarei aici: Adela Conciu
Citește aici poezii din volumul: Mersul pe lacrimi
Citește aici: Adela Conciu - Condamnată în iubire

Copyright © 2018 Adela Conciu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.