ADELA EFRIM - LIMONAGIUL DIN MAHALAUA SALCÂMULUI GALBEN

Adela Efrim - Limonagiul din mahalaua salcâmului galben (editura Aius, Craiova, 2018): Volumul Adelei Efrim stă sub semnul unei poetici a citadinului, a cotidianului sufocant, dublat de stridența claxoanelor, sirenelor ambulanțelor, alarmei telefonului sau zgomotului betonierelor. Și, în timp ce se înalță câte o construcție în dreptul unei ferestre, asistăm la autoscopia ființei poetice, prinsă între propriile ziduri, ducând cu sine molozul trăirilor interioare sau extrăgându-și energia de a continua în acest labirint cimentat, sub influența vreunui banner sau a sloganului publicitar. Poetica citadinului e concurată, astfel, de cea a defragmentării sinelui, care explorează stări limită, la granița dintre viață și moarte, țipăt și tăcere – aparentă, în fond, echivalentă cu un suicid interior sau cu plăsmuirea unei alte lumi, ridicată pe temelia gândurilor ființei. Impresia este, adesea, de existență „între lumi paralele”, în care o Ană zidită în propria cruce trăiește poezia ca imaginație și „excentricitate pâcloasă”, cu speranța înfloririi precum un salcâm, dar conștientă de amenințarea artificialului, a falsului și a „iubirii fără iubire”, așa cum un limonagiu îi oferă „praf de sare de lămâie/ dizolvat în apă de la robinet pe post de limonadă.” (prezentarea volumului semnată de Maria Dinu) 

îmi asum

despărțiri vulcanice

iubiri înșirate precum ardeii iuți pentru iarnă

pastile laolaltă cu dezgoliri, aceeași moarte,

viața mă încurcă

o iau de la capăt

în aceeași incertitudine

nu îmi mai ies la fel de bine

despărțirile

nu mai am curaj să vorbesc despre

iubire

e aproape iarnă.

orbul

își astupase toate ochiurile de geam cu ziare

lipite cu scoci galben

fiecare trecător

se oprea

citea ziarul

își vedea de drum.

într-o zi

orbul 

își lipi pe ochi cu scoci ziare.

fiecare trecător

se oprea

citea ziarul

își vedea de drum.

cuvintele  pe care nu ți le-am spus încă

mulez realitatea pe un calopod diform

imaginația, excentricitate pâcloasă, nu mi-o mai permit

închid pumnii

pentru lovitura fără grabă, moarte în repetiție continuă,

leg fedeleș toate cuvintele lăsate bărbaților din viața mea

precum un snop de grâu bine copt,

calc pe cabluri groase într-un echilibru anxios

iarba se pârjolește într-un infam plictis

viața trebuie trăită, slogan ce mă sugrumă lent,

cu perna pe față

îmi ascult respirația

caut fluturi în stomac

găsesc tirbușoane ce lasă șpan

azi voi zbura

cu trup de vierme și aripi de oțel

cuvintele rămân pe coapse.

bannerul

atârnat pe blocul cel mai înalt din centrul vechi stă scris

FII PUTERNICĂ

mă sprijin cu spatele

pe cărămizile cu tencuială sfărâmicioasă

repet în gând

fii  puternică

FII puternică

simt gust de plastic îmi vine să vomit

sunt chimie dezintegrată pe ziduri gri

ce stau să se dărâme

odată cu femeia fragilă din mine

absentă plec prin ganguri pietruite

sub pași cimentul devine fluid

se caramelizează pe tălpi

imediat ce prima rază de soare îmi atinge palmele

îngheț privirea primului trecător

mă fixa insistent

sunt femeia care împlinește ziduri

mă veți recunoaște ușor

port o bucată din molozul de demult

și asta mă face extrem de

PUTERNICĂ

frica

ca să învingi frica

treci prin ea

ca un nebun ce străbate orașul noaptea și râzi

privind-o pe furiș, precum un cocoșat ce trage clopotul în capetele noastre

o să ți se facă și mai frică

mușcă din ea

ca dintr-un măr zemos, scrâșnește din dinți și țipă-i în față

nu o îngâna

vorbește-i răspicat în cuvinte simple

frica nu mușcă pe la spate ca un câine zălud

te lovește în față, te lovește până când ochii vor înflori într-o stea

ia-ți inima, dă-o lupilor să te învețe urletul

nu-i îngenunchea

fii teama care învinge frica

asemenea soldatului ce luptă cu baioneta într-un război nuclear

mugește

zbiară

plângi

crapă, dacă e nevoie

dar nu-i murmura fricii

cântec de leagăn.

blândețe

bucătăria goală, teatru radiofonic

în surdină

povestea ducilor verzi

taie noaptea

luna, ca o dronă,

veghează ca toamna să ruginească în tempo

flacăra portocalie a ochiului de la aragaz

încălzește mâna ce alunecă lin în mănușa albă

ies pe stradă fără resentimente

gerul trădează fața palidă a flașnetarului

colțul gurii scapă un zâmbet

el întinde mâna

îl prinde ca pe o libelulă

deschide pumnul

necunoscută, blândețea mea

lovește ca o

boală.

de mâine voi tăcea

ca un pește ce îl crestezi

când el încă mișcă în mâinile tale

nimeni nu va sta în loc de tăcerea ta

cuvintele vor curge printre degete ca un sânge cald

ce va încălzi pământul cu un grad în plus

vântul va șuiera surd în ultima zbatere

a peștelui

servit la cina cu mulți invitați veniți la festin

ei nu vor ști că au înghițit

o tăcere

ca un rasol pregătit

în fugă

Copyright © 2018 Adela Efrim

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.