EMIL DINGA
Se subțiază ziua, încet și hieratic,
Precum o amintire din ghemul de trăiri,
Sau ca drumețul care pășește singuratic
Spre zarea ce mi-l fură, hulpavă, din
priviri.
Din cer și din câmpie, fâșii-fâșii de
noapte
Ițesc și între ele curând se împletesc,
Și lumi misterioase ce nasc un cor de
șoapte,
Din somnolența zilei la viață se
trezesc.
Atunci în timp apare, deodată,-o
răsucire
Ce-nvie din tenebre un trib de mult
pierdut,
E tribul meu în care pășesc fără uimire,
Căci toți, pe loc, fac semne că m-au
recunoscut.
Și împreună, astfel, pornim la
vânătoare,
Adulmecând la urme, bărbați, femei,
copii,
Căci hic et nunc e totul, trăire și
ardoare,
Epoché e departe, va fi când n-oi mai
fi.
Astfel se trece noaptea, și lucrurile toate
Sunt pentru noi și lumea pe toată-o
pipăim,
Și ce va fi de mâine nu-i nimeni a
socoate,
Ce-i azi e tot ce este, trăim, trăim,
trăim.
Mătasea caldă-a ierbii mă-nghite ca o
mare,
De sus se-ntinde noaptea cu foșnetele
ei,
Copacii se transformă-n mirifice altare
În care mă așteaptă arhetipalii zei.
Dar eu, din hăul negru, mi-aleg cu
ochii-o stea,
Ce se strecoară palid prin ramuri de
stejar,
Și mă întreb ce doruri or fi aprinse-n
ea,
De-n fiecare noapte revine iar și iar,
Ce pământean anume cu ochiul ei de foc
Urmează pretutindeni pe-acest Pământ
stingher?
Și parcă văd în ochiu-i clipiri de
ne-noroc,
De parcă-ar plânge-n sine în veșnicul
eter.
Căci mort e pământeanul, de mii de ani,
de mult,
Când s-a-ntâlnit cu fiara aici, pe
înserat,
Și a-nceput pe dată al luptei surd
tumult,
Iar fiara, de-astă dată, a-nvins și a
mâncat.
Și simt, din nou, cum colții gâtlejul
mi-l zdrobesc,
Și sângele îmi curge în iarba băturită,
Cu-un ultim fir de viață eu steaua o
privesc,
Dar e tot mai departe și tot mai
văluită.
Nocturnă
10
Efluvii de-ntuneric în valuri curg din cer,
Iar altele din râuri, din iarbă invadează,
Și totu-ncremenește, gigantic și apter,
Când noaptea diademă de stele își așază.
O liniște lichidă inundă lumea-n toate,
Și-o așteptare-ncinsă cuprinde tot ce-i viu,
Căci zeul însuși vine făptura să-și arate,
În noaptea desenată ca un imens laviu.
Se-arată, iată, cel ce răspuns la toate este
Și cere o-ntrebare, doar una, să se pună,
Atunci ridic privirea spre culmile celeste,
Mi-adun întreg curajul și gândul împreună,
Și spun „Atotputernic și bun ești peste fire,
Dar rogu-te, găsește acum de cuviință
Și creaturii tale umile lămurire
Adu-i de ce sortită-i să cadă-n neființă”.
Se-ntunecă măritul iar ochii-i scânteiază,
Și tună către mine „Cum de nu înțelegi
Că pentru fericirea de-a nu ști ce urmează
Un preț există numai: e moartea lumii-ntregi”.
Nocturnă 14
Se-ntinde ca un abur cernit regatul
nopții,
Și toate-și pierd ființa și par ce nu-s
a fi,
Scrâșnește-n întuneric acum țâțâna
porții
Prin care spre trecutu-mi plec a
orbecăi.
Și-aud deodată vuiet, în
crângu-ntunecat,
De muzici și de tobe, e tribul meu,
dansează,
Iar pe pământ al prăzii contur au
desenat,
Și fiecare-n parte, pe rând, îl sulițează,
Căci mâine-i vânătoare și zeul implorat
e
Așa precum acum e ucis al prăzii semn,
Să îi ajute-anume ca prăzi adevărate
Să prindă și ucidă cu sulițe de lemn.
Mă prind în dans la rându-mi și sulițez
avan,
Cu chiote și-n ritmuri de tobe mă rotesc
Fără-ncetare până când cerul diafan
Aprinde raze-n zare ce zorii îi vestesc.
Atunci mă-ntorc în lumea în care-s
avatar,
Iar tribul vânătoarea o va porni curând,
Și-n nopțile din față dansa-vor iar și
iar,
Spre zeu, prin incantații, aceleași rugi urcând.
Nocturnă 20
Al lumii orologiu se-ntoarce încă-o dată
Și-o nouă noapte-aduce în lumea
sublunară,
Mă duc atunci cu gândul în viața mea
uitată,
Căci încă port în suflet cumplita ei
povară.
La poalele pădurii îmi caut tribul meu,
Pe care de departe îl auzeam strigând,
Dansând în incantații trimise-n empireu.
Dar azi nu se aude nimic, și-atunci un
gând
Îmi fulgeră prin minte, că tribul a
murit,
La vânătoare, poate, sau în vreo luptă
dată.
Și vin și mai aproape, tot mai
nelămurit,
Căci focul nu mai arde la fel ca
altădată.
Dar urmele de luptă nu sunt în jur
deloc,
Nici morți nu sunt și nici chiar însemne
de mormânt,
Uscată e cenușa de sub străvechiul foc,
Cu grijă-acoperită-i de-o palmă de
pământ.
Pierdut e tribul – gândul acesta-n
minte-mi vine,
Plecat e peste dealuri și n-am să-l mai
găsesc,
Iau sulița lăsată anume pentru mine,
Și plec la vânătoare, să supraviețuiesc.
· Auto-prezentare
Emil Dinga (născut în anul 1956, în comuna Cosmești, Galați)
este economist în specialitatea cibernetică economică. Este profesor
universitar de economie teoretică și de epistemologie economică, cercetător
științific la Academia Română, conducător de doctorat și de programe
post-doctorale în domeniul economic. Este căsătorit (cu Paula) și locuiește în
București. A debutat editorial în anul 2016 (Aforisme vol. 1; Pseudo-rubaiate,
vol. 1, la Editura Scrisul Românesc). În anul 2017 îi apar poeme în revista
Scrisul Românesc și în revista Poesis. În anul 2018 publică poeme în Arena
Literară. Tot în anul 2018, la Editura Tracus Arte îi apar: volumul 2 din Aforisme, volumul 2 din Pseudo-rubaiate și volumul de poeme Eu nu am înțeles. Are în pregătire: Pseudo-rubaiate, vol. 3-5 (2019-2021); Aforisme, vol. 3-5 (2019-2021); Scuzați, sunt doar în trecere, proză
scurtă (2019); Ciorchini, vol. 1,
instantanee poetico-metafizice (2019); Voluptatea
tristeții, poeme lirice și filosofice (2020); Infirmiera, roman (2021); Ciorchini,
vol. 2, instantanee poetico-metafizice (2021); Fenomenologia poeziei, eseuri de teorie literară (2022).
Citește mai multe poezii aici: Emil Dinga - Cuvinte, Emil Dinga - Însingurare, Emil Dinga - Poezii
Copyright © 2018 Emil Dinga
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.
Leave a Comment