IULIA ELIZE - ELIZIENE

 

Duci, ce duci și unde ești...

Sub stele sunt numai o fată obișnuită
Risc să mă pierd pe lângă băncile unde îndrăgostiții stau numai cinci minute
Ei au brațe și eu am brațe și atunci ce diferență să existe
Între oameni
Dacă bluza mea are mânecile mai scurte, degetele până la el
Nu or să ajungă
Câteodată am impresia că nu sunt construită după un metru clasic
Măsurile mele sunt pierdute exact după brazii de la Crăciun
În maschez ceaiul
Apoi mă uit la tata și știu că sunt el
Doar că sunt femeie
Și te las în ploaie, dacă ești numai un os de-al meu
Poate o să mă întorc la tine, iubitule, mai târziu
La fel cum din mormânt femeia se întoarce pe partea dreaptă
Și nu știe cât a dormit sau de ce Dumnezeu trece prin ploaie cu pielea udă
Sau poate nu am iubit și nu am plâns
Ieșisem și eu prin ploaie, nu ningea încă, și dacă am să întorc umbrela în jos,
Ea se rupea de plânsetul meu cu care o acoperisem
În ani
Ascunsă undeva pe mormânt, ghicindu-mi străbunicii încă o dată după oase
Ce folos, în lume sunt tot felul de oameni ca niște onomatopee
Poate oamenii se aseamănă și atunci ce folos că văd niște diferențe
Părelnice
Pe undeva unii țipă și aruncă în mine cu bomboane
Rupte din pom, de pe papiote și de lângă globurile roșii
Iubește, dorește, strigă,
Cu toate bomboanele roșii, albastre și galbene
Mi se pare că au venit din nou Sărbătorile
Osul meu drag, plouă pe mine dar nu o să vin după tine.

Mi-e mormântul închis și la capătul lui e un înger
Ca un fel de înger sunt îngerii
Te iubesc adusă aici și apoi speriată de aurul ce a curs de pe clopotniță
Prea topit...
Și dacă nu mănânc apa sau dacă nu beau alimentele
Aceasta înseamnă că am fost vie, dacă am iubit.
Lasă ploaia să intre în casă
Seamănă cu o domnișoară care aruncă apă pe mine
Ca să mă trezească.

Pentru că dacă te-am iubit, eu numai am dormit prea mult
Și acum mă trezesc...
Ți-am păstrat o cămașă mi se pare că, în ea, îmi revin
Și ploaia mă spală pe păr ca o mamă cu un lighean nou în mână
Aruncați bomboanele pentru că vreau să mă reîndrăgostesc și să mă trezesc
Văd că totul plânge și îmi ronțăie carnea, un șoricel
Și atunci ce rost, mă întorc în mine numai pe partea stângă, din nou. Mă trezesc.

Și cât te iubesc...

Zânele Pădurii...

Mă simt ca o prelungă anatomie în care stau, și stau
mă analizez pe mine însămi, de la un capăt la cerbul capătului
unde sunt cerb
un fel de încâlceală a picioarelor de animal cu cea a stelei, picioarelor ei îndepărtate
stea, care stă deasupra și ajută steaua ce mică, din dreptul frunții, albă, de lână
sunt un cerb nobil, cu picioare sensibile
sunt o fată
cu frumoasele mele picioare
cu care calc prin această pădure, de zeci de ani, sunt acum...
în pădure sunt tot felul de fructe și de ierburi în care cald este și sunt bursuci
cuminte este iepurașul cel trist, dar și urșii stau de pază pentru că le-au priit zmeurile
este pace în tot animalul, pentru că iarna a fost blândă
ramuri și ierburi au fost...
scorburile au fost pline de provizie vegetală și de muri, cu fructe pe ramuri
și ei au burțile pline de ramuri de copaci prelungi, de la capătul cerbilor
unde este lapte pe jos, ursul este într-o poveste mugește
cerboaica le răspunde, mugește, că și între balene sunt foarte cunoscutele limbajele
și atunci cine domnește peste pădure, dacă toți sunt sătui de copaci
într-o iarnă prea blândă, cu ramuri și fragă
dacă urșii au mâncat ramurile și sunt sătui de copaci și de frunzele stejăriților
unde fugi
ce ești, cerb?
eu simt tot, omule, pe dedesubt se întinde o mare albastră care înghite pădurile
de aceea fug...
este numai o poveste care, însă, mă înspăimântă
și picioarele mele sunt foarte speriate pentru că Marea Sarmatică
sau o altă mare, nu știu, dar trupul meu, marea
se întinde chiar dedesubtul acestei păduri...
ce vezi?
dedesubt este numai apă, o mare lată și întreagă
plină cu nestemate și cu corali tineri
ce tot zici, cerbul meu,
cu pește,
încrengături de aur și de diamant stau dedesubt, dar noi nu mâncăm, de obicei, diamante
pădurea aceasta, ne e frică dacă mâine nu o să mai existe
atunci ursul, leul și cerbul, dar pe aici lei nu sunt
și până și iepurașul se vor hrăni cu pește, dar și cerbii și căprioarele,
sau cu ierburi marine
de ce fugi, unde fugi...
ce o să fie mâine, eu de aceasta plec și merg la Iisus Hristos
să binecuvinteze pădurea aceasta, în care stăm toți
să dea la o parte marea
pentru că cu aur nu ne putem hrăni nici cu diamante
căci, în pământul mării nu se poate înfige copita
pentru că e apă deasupra...
nu vă e frică?
unde mergeți?
noi suntem Zânele Pădurii fugim către Zânele lui Dumnezeu
dacă apa este, posibil, numai o altă pădure... ne-au spus ele, Zânele lui Hristos, că dedesubt e o altă pădure.


Inimaginabila piesă de zarzări...

În fiecare noapte când tu adormi îți voi fi cântecul
Voi fi porumbelul care nu te lasă în somn, ci te uită,
Lângă cana de apă,
Unde ești tu, un alt porumbel
Poate, păsările nu sunt date să stea împreună
Ci mereu aleargă unul după celălalt, adică eu
Uit să beau din căni de apă,
Ci fug după tine, tu ai văzut porumbelul cum aleargă după cealaltă,
Ci alerg alerg încerc să scap de tine și mă uit, cu un ochi mov,
După rana de verdeață, care este un altfel de rană...
Așadar
Lasă-mi ultimele vorbe lângă caldă cana de lapte
Uită-mă! dacă nu îți sunt leac
Și iubire deplină
Și lasă-mi colivia în pace, va intra cineva potrivit
Pe un fel de culoar de piatră, până în inima mea
Și sunt pietricele pe jos sau sunt frunzele mele e un frunziș
Imaginar, ca o iconiță
Nemofturos, un alt porumbel, sau poate Dumnezeu
în chip de porumbel, să îmi sfințească
pătura de stele, de la fereastră, și Biserica care
Se vede de la balcon
Pe un pervaz stau porumbei
Și zbiară înspre biserică o biserică ce vuiet în Biserică parcă
Să mă scape de tine, să te duci
Ding, ding, e un clopoțel scump, dar nu știu cine îl mânuiește, parcă e
Un fel de pas
Să mă lași să nu te mai iubesc căci e un nonsens
Unde ești,
Când în mâna mea îmi ciugulesc păsări
Dar nu sunt porumbei... Vrăbii.
Sunt o vrabie așa e că sunt vrăbiuță
Mă gătesc ca să îți fiu din nou urâțică și mov și amărâtă
În modurile tale multiple
Sunt prea urâtă sunt prea frumoasă sunt prea sus prea jos, prea deșteaptă,
Sau prea prostuță, port mărimea L sau M
Dar tu nu pricepi nimic sau știi prea multe
Dumnezeu iubește și vrăbiuțele
Cu atele dumnezeiești după ele
Și le sprijină, ele vorbesc cu Dumnezeu care umblă
Și o Biserică și un porumbel, și intră Iisus să mă plângă
Cine plânge de ce plângi
Sunt Iisus, nu se întoarce, nu vine, pleacă! Pleacă!
Cu o colivie deschisă pe care intră
Unde îți sunt tălpile

În zarzăr, se aud fructele e un fel de simfonie când se desprind de copac
Este toamnă, o toamnă amară, în depărtări - se ridică un Paradis lat
Și frunzele rămân, dar frumoasele fructe pleacă pleacă pleacă
Să adunăm zarzăre, pentru că lumea pleacă în lumea largă, se duce, pe sănii albe
În iarnă, trase de reni... ”Tremur...” Cine e Moș Crăciun? O femeie... Un concert de muzică nu se mai termină... Zarzării... Sunt...


Crăciunul viitor o să îl sărbătoresc în pădure...

Îmi pare că toată lumea poartă în suflet o ghindă
Uneori mă întristează, lumea este un mare stejar care aparține nimănui
Suntem fără apărare, ne-o construim pentru sine, apoi scuturile vin de pe nicăieri unde
Cresc zambile, care sunt albe...
Atunci scuturile noastre sunt de fapt zambilele, este o zambilă uriașă care te păzește
Ca să nu îți pierzi sufletul...
Mă adun și mă retrag în păduri, ciupercile albe din pădure sunt ale noastre
Otrava bună și nebună, deopotrivă, albă și neagră, de care nu te apropii
Ca să nu greșești

Este târziu...
Pestrițe păsări străbat văzduhurile înspre munții înalți, zone de apărare
Și cui te aperi
Când cuibul tău nu este construit, încă...
Țipete ascuțite de pasăre, dar nu mai bine taci în timp ce străbați zorii...

Unde este locul bătut de picioarele mele...

Mă întorc în mine, ca într-o pace adâncă
Nu am cerut nimănui nicio bucățică de pâine și cu adevărat nu am nevoie
Decât de mine, în decembrie străbat munții
O să ningă, și o să mă ridic mai sus decât norii...
Dragostea în vremea holerei miroase a hoit, hoituri au fost la baza de vale
Poate și eu sunt unul, nu-mi miroase a bine în vale, dar poate
Tulnicele se înșală, poate moartea nu există este numai o mare păcăleală
Drumeții au trecut și au îngropat păsările moarte
E posibil ca sufletul meu să nu existe pe undeva
Să nu mai existe...
Urlet, și mă ridic tot mai sus, dacă am murit pe undeva, prin vreo vale
Mi-am tras în mine însămi
Aripa și am trecut din universuri paralele și nu mai văd
Decât arșița muntelui
Mă curăț
Respir, din impresia negativă
Mă curăț cu aripile și cu tot trupul
Cu aripa
Sunt pasăre...

Sunt pasăre... muntele e acolo, cuibul ascuns e făcut de ierburi de ierburi
Și numai iarbă pe la cornișă
Mă mir cum iarba a crescut atât de sus și pe stâncă
E un strigăt al vieții
Iar eu ascund foarte bine tainele în floarea de colț
Sub picioarele mele numai iarbă, chiar dacă celelalte pasarele sunt sus

Ce stejar.. Ce stejar... Cum de ai crescut printre brazi,
Crăciunul viitor o să îl sărbătoresc la pădure.

Iederă, numai iederă...
De Crăciun, o să ating bradul, din pădure...
(E pasul lui Lorelei, apăsat,
nu lasă nimic fără Lorelei, însăși. Împrejur numai con, și pădure...)
Sălbatică vreme, izvoarele au gust de iarbă sălbăticită, târziu...)

Și iar cobor de pe munte...


Tragerea în sine (însuți)...

Dacă vrei să mă întrebi ce mai fac
Sunt bine
Oarecum sunt mâhnită uneori
Dacă pisicile alunecoase nu mă înțeleg iar eu nu înțeleg limba lor
Sau celelalte animale
Este un fel de profunzime neînțeleasă de nimeni, poate uneori pricep
De ce copacii nu vorbesc cu copacii, în timp de lipsă a gheții pe stradă
Și a patinelor tale, dacă îmi imaginez
Că mă iubești, sau poate trec mai departe
Cu sănii mari, foarte mari, din cleștar iar tu nu ești pe nicăieri
Caut baluri unde să te întâlnesc
Cine ești tu care mă iubești
Cum te numești
(Exiști, m-ai iubit mă iubești cum te numești mi-ai spus ceva important în trecut
Îmi vei spune în viitor cine ești sau cred că exiști...)
Sunt Suflete-Dar care se caută în zadar
Cum te numești, dau cu o mână la o parte norii parcă iar ei
Nu știu pe unde ești, pentru că îi întreb, i-am tot întrebat
În timp ce te căutam vremelnică prin nori de împrumut și prin paradisul ascuns
Nu știu cine ești sau cum te numești
Norii sunt fazi, lumea de sub nori începe din mine
Și atunci realizez că totul este profunzimea inutilităților
Copiii sunt tot ce am
Glasul acesta care se aude la fereastră și se joacă cu mingea
Fim, atunci, băieții și fetițele din parcurile de joacă
În rest, căutările încep în rostul de astăzi, nu în alchimist persoană curată care se joacă cu mingea
Sunt un fel de oameni pricepuți, un cerc al persoanelor înțelese, fără să își vorbească prea mult
Persoanele sunt adulte și se joacă cu mingile
Ia să văd ce găsesc
Dar cobor în mine și găsesc tot.
Și pe ei.
Îmi pun îmbrăcămintea în dulapuri tăcute și implor păsările să plece, dar ele
Oricum vin, știu că tristețea se duce
Pârtii tăcute și albe, și atunci mă ridic și mă descopăr pe mine
Sunt pârtii mari, sunt copiii, bineînțeles, și sunt hintele (leagănele) și pârtiile
E bunicul, e tot, apoi îți jur
Sunt mai frumoasă decât tine, care nu știu cum te numești
Pentru că în mine e bine și ninge...


Floarea soarelui

Îmi pare totul ca un lan de porumb
Lumea, eu, tu și mama ne-am transformat în floarea soarelui
Pe undeva prin porumb este și ploaia sunt și pietricele mici care stau pe pământ
Ce duios sună harpa în degete de femei
Și floarea soarelui atunci se dă înspre dreapta
Unde este lumina cea mai puternică
Dar de fapt sunt degetele, este mâna
Este muzica despre care se spune că influențează plantele.
Cine cântă? Ești tu, în trup de femeie
Este altcineva... Puțin mai este până la facerea uleiului
De rapiță galbenă sau din năut, este un fel de voce care se apropie în lan
Este înger este altceva, unde este femeia
E o femeie
Pe buzele ei stau izvoare blajine mi se pare că seamănă cu tine
Iubitul ei...


Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Iulia Elize
Blog personal: Poezii: despre poezie și alți demoni

 

Copyright © 2025 Iulia Elize
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

---