LUMINIȚA POTÎRNICHE - APA NU AVEA NICIO UȘĂ

 

Luminița Potîrniche – Apa nu avea nicio ușă (Editura Tracus Arte, 2023): La cât de amenințătoare pare perioada pe care o trăim, nu mă mai satur privind fotografii vechi. Dar nu găsesc nicio ușă. Parcă și ei s-ar fi temut de viitor și au închis secolul pe dinăuntru. Anotimpurile se succed ca și vârstele. Cu repeziciune. Pe primele le mai întâlnești. Sunt ciclice. Vârstele te posedă până te epuizează, apoi te aruncă. Faci măsurători în pierderi. O pierdere mică, o pierdere mare. Le zici transformări, că te emoționează mai puțin. Închizi o ușă. Tragi cu ochiul, nimeni nu e în spatele tău. E ca și când nici ușa nu te-a simțit. O fi zis că e aerul. Dar aerul din tine e greu și stătut. N-ar avea atâta forță. Doar pe tine te mai clintește pe dinăuntru. Uneori. Și atunci te doare ca o vinovăție de copil. Cu usturime din aia de coajă de bubă la genunchi. Nici nu știi când ai căzut. Nici unde. Doar că ai o mărturie care te doare. Trece și asta vei zice. Uite cum a trecut și vara, tot așa, ca o julitură pe inimă. (Luminița Potîrniche)

ploi care au schimbat lumea

toate se întâmplau pe ploaie
trenurile aveau întârziere
blugii intrau la apă
sandalele se rupeau de noi
rămâneam fără pâine și fără țigări
cea mai importantă întâlnire
se amâna transformându-se într-o părăsire
de secetă
trăgea sarea se umezeau chibriturile
ușile se închideau greu scârțâind
într-o băltoacă era locul perfect
ca să îți pierzi cheile și inelul
și deprinderea de a fi curat
la aflarea adevărului


titanic

unde vom mai găsi lăutari care să cânte la nenorociri
cei care au dus titanicul la fund
s-au înecat odată cu el
lemnul viorilor a plutit o vreme
apoi s-a așternut tăcerea în bancurile de pești
nici un pește nu avea ureche muzicală
doar branhii care bolboroseau un vals vienez și o polkă
în mările întunecate lăutarii ar fi fost la mare căutare
cântând după ureche
nu de pe partituri ude
nu cu degetele cu pielea încrețită de apă
și măcar poveștile triste s-ar fi încheiat cu acorduri pe viață și pe moarte
și pe promisiunea că ars longa
dar nu are coadă de pește
și ce nu plutește se îneacă
și cântă cântă cântă

 
linii de tramvai

toate amintirile acelea
erau legate între ele
de o linie de tramvai
care nu știu de ce
întotdeauna urca
de parcă am fi rămas și noi acolo sus
și de coborât n-am fi mai coborât
decât pe o funie împletită
din părul umbrei-femeie
de unde știam noi că umbra era femeie
pentru că în pântecele de umbră
se vedea o sarcină de umbră avansată
săptămâna era mințită
legată la cap cu o basma de înțelegere bună
capetele erau strânse de o nevăzută mână
mai rău decât ar fi fost tot de umbră
de o parte și de cealaltă atârnam și noi cei vechi cei noi
împingând la deal
soarele de pe strada tecuci
întâi pe stânga la un magazin de pânzeturi veronica
obloane împotriva întunericului de a doua zi
pe dreapta un loc viran
pe care Dumnezeu aruncase părăsirea
o zăream din tramvai
din pântecele femeii-umbră
ca și cum am fi privit pe geam
da eram acolo fără să știm
aburcam panta
către soarele din cartierul de case
uimiți că ne vom naște vom muri
dar linia de tramvai va fi singura noastră șansă
ca să devenim călători de fier
într-un oraș de paiantă
din care sezonier
păsări ciudate își mai luau câte un pai
își spuneau mamă și tată
în uterul umbrei ne întâlnisem și noi
trei
uneori embrioni
uneori fetișcane și moși
rar flăcăi copile vădane
soarele îmbătrânea pe strada tecuci
tramvaiul se făcuse funicular
un înaintaș răposat își amintea un scurt metraj de viață


sanatoriu pentru peștii orbi

curge apă printr-o arteră de viață
noi pescuitori de comori
ce n-au fost îngropate
ci doar plutesc
la jumătatea înecului
la jumătatea supraviețuirii
doar pescărușii știu cum suntem
risipind adâncimea
într-o ruină de mal
și acela nesigur
unde singurul peștișor care poate împlini dorințe
este macheta unei obsesii
care vinde undițe
din fibră de sticlă de votcă
și anestezic
dunărea e un sanatoriu
pentru peștii orbi
și pescarii neștiutori să înoate în stilul
fluture


îmbătrânind animalele

mergând la pas printre glamuroasele vitrine
cine vine spre tine
e o sosie în alb
designerul civilizației
o va colora în culorile la modă
și îi va pune neon sclipici și artificii din plastic
când nu va mai semăna a om
o va expune în galeria cuceririlor false
și a paiațelor de carton
în aceste spații zice și timpul pardon
și își vede de ale lui
îmbătrânind animalele


Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Luminița Potîrniche
Citește mai multe poezii aici: Războiul de marți, Pasărea care a căzut pe masă, De vreme rea, Nostalgice

Copyright © 2023 Luminița Potîrniche
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.