LAURENȚIU BELIZAN - DACĂ SUFLETUL AR AVEA FORMĂ

Poezii

 

dacă sufletul ar avea formă

prima statuetă a fost pumnul meu stâng
apoi am făurit capul zdrobit de timp al unei afrodite
iar în spate lipiți
parcă ascultând freamătul ochilor lipsă–
sânii

nu știu dacă mi se întâmplase
dar misterul părea cumva dezlegat
cred că vara era de vină
atunci veneau artiștii bărboși în tabăra de la Măgura
însoțiți de câteva sculptorițe cu părul împletit
ca să-i îmblânzească
descălecau din altă lume vorbind despre aripi gâze
lună și soare
apoi luau în mâini ciocane și dălți

țăranii aduceau în căruțe blocuri albe de piatră
și ziceau
uite
am cojit bolovanii ăștia și acum arată ca un ou
iartă-mă dacă tremur uneori
e greu să fii model
nu știu de ce ai ales să-mi pictezi spatele
e drept că-mi place pasărea aceea roșiatică de pe coloană
un președinte avea un semn ciudat pe frunte
parcă erau insulele Aleutine sau Kurile
nu ți-e teamă de oamenii însemnați?

este adevărat că nu mă plictisesc
acum o să-ncerc să modelez o femeie până la capăt
deși mi-ar plăcea mai mult să te îmbrac în lut


aproape de Kilimanjaro

dimineața este o mocirlă din care ies aburi
băutorii de absint își vor goli ochiul înainte de a picta ultimul tablou
ca un crocodil care regurgitează
un orologiu ce ticăie a Pan
a Peter Pan
fumuriul invadează jocuri
pielițele aripilor ieșind din găoace
e ca și cum ai căuta în malul bâhlit un strop de apă
în care să te admiri
o oglindă cu pecete / un lacăt / un fir neatins de urzeală

rătăcesc prin ceață / sunt un fel de sperietoare de carne
așezată pe crenelurile
unde străjerii lui Hamlet împărțeau în grămezi
cuvintele ce trebuiau scrise pe steag
soarele devine deșert / un cerc de miasme
întâia oară-mi repugnă limpezimea lui / lepră albă ce rupe bucăți din mine
da!
pentru prima oară simt nevoia să aprinzi ruguri în mine
ruguri unde să ardă impurul

negura are gustul trenului
care își șterge singur urmele pierzându-se-n eter
șinele lui ca o mâglă
o scară cu păcate înnodate spre cer


adevărul este în două dimensiuni

îmi place să cred că peste un timp vor afla

când ghețarii vor înghite piramidele și turnul Eiffel
ei ar vedea doar un scaun de piatră
sau un cuier în formă de paratrăsnet
din pântecul tău ca un iglu va apărea un copil
care-și va aminti că ne plăceau filmele-hologramă
ce ne mai feream de sabia lui Sandokan!
încercam să prindem comorile scăpate de pirați peste bord
sau lianele cu care zbura Tarzan prin junglă

acum aș vrea să văd lumea doar în două dimensiuni

din avion liniile de la Nazca au alt înțeles
numai de acolo poți vedea șopârla
condorul și omul-cucuvea
doar privind harta lui Piri Reis vei afla
că există două Groenlande!
cercul polar este perfect
noi ne înălțăm până se micșorează
strângându-ne gâturile ca un laț

de aici poți respira doar în ochiul icoanei


pântecele absidei

visele mele sunt imperfecte așadar le voi congela
sperând că în viitor cineva le-ar putea ajusta

văzduhul e plin de mâțișori
când mă rotesc nu-ți mai văd glezna dreaptă
și am senzația cocoarelor intrate în malaxor
este un început de vis reprimat într-o cupă de caviar

dar caviarul e un lux draga mea
pe o felie prăjită de pâine cu unt și șampanie
de asta cuvântul madam și cuvântul cucoană
bârfesc pe la colțuri numele tău
iar cuvintele devin un fel de ovule
pe un perete extrauterin


natural born winner

stăteam în roiul acela de cuvinte
părul tău era plin de polen
duminica în zori mierea amăruie
umplea cofrajele de ouă care placau mansarda

cântam la chitară
aveai un fel ciudat de a asculta
cu bărbia ridicată
cotul drept mereu între dungile albastre ale păturii
și genunchii lovind tăblia ca o pasăre sălbatică-n colivie

va trebui să-mi schimb obiceiurile:
ceasul va sta pe mâna dreaptă
voi scrie cu stânga
și memora forma copacului din dreptul mașinii
zonele cerebrale vor face schimb de abilități
alți neuroni umplând fagurii goi
la o sută de ani voi fi trist amintindu-mi
discuția despre păpădie
ție îți plăcea globul evanescent perfect elaborat
mie dezastrul din clipa următoare
zborul semințelor prin aer
și rizomii de mai târziu adulmecând izvoare subterane
am știut de atunci că te voi lăsa să pleci
oriunde oricând
că lucrurile sunt dureros de simple
și nu
nu-l cred pe Cărtărescu când spune că
nimeni nu întoarce capul în fotografia de grup


inscripție pe un tricou alb

ar trebui ca în alfabetul Braille un semn să aibă chipul tău
degetul meu urcând pe trup
ca un melc-unicorn se opintește în dreptul literei-far
obrazul devine amprentă

orbii îți vor pipăi fruntea și buzele
până când te vor invada tancurile mâinilor
metamorfozându-te-ntr-un tumul de pergamente

doar undeva la poale un clopot
va vesti leproșilor ultimul scut
un qiup aztec cu boabe de porumb
din care-mi voi tivi metanii de buzunar

printr-o simplă răsturnare a clipei
coiful din coli de ziar plutește pe apă
corabie vitregită de sfinții excluși din calendar
dar literele de plumb ne opresc precum o ancoră

întind brațele prin ceață



Mai multe poezii și profilul scriitorului aici: Laurențiu Belizan

Copyright © 2023 Laurențiu Belizan
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Un produs Blogger.