IULIA NICOLETA HLAMAGĂ

 

Holuri

urăsc coridoarele astea înguste
unde pașii răsună ca niște bătăi de ciocan pe sicrie închise
pândesc hiene în umbră, vulturi fără aripi ce îmi sfâșie gândurile
mă sting de tot fără imaginea ta
proiectată pe retină

aici fiecare gest e o poveste moartă

să mă evapor
să mă destram
sa dispar din artificial

în ziua marii treceri holul va geme
zidul va plânge

în urmă
un ecou tăios
zgâriind timpanele
celor care m-au îngropat
de vie

Coșmar

apusul stă greu ca o
mărturisire
curgând din sfera asta arsă, obosită de prea
multe certitudini
stăm tăcuți și cumva nedefiniți
o mulțime de oameni fără trăsături
o cuvertură de catran cade peste lume -
un refugiu unde-ți lași oasele, unde te întinzi
în confortul altei realități

așezați cuminți pe scăunele la marginea
frigului
așteptând ca noaptea să ne cuprindă
și să ne șteargă


Profund

viața
este un șarpe cu cinci roți
care își dorește să devină poem
însă care se îneacă în propriul alfabet
nu mai simt nimic?
sau poate simt totul –
dar în ordinea incorectă
inima
din care ies fluturi
urlă odată cu ei
fiindcă

de când nu mai vede lumea,
lumea mai profund?

plâng?
râd?
e același lucru când lacrimile curg în sus
plâng în toate gările din mine din care se pleacă în direcții opuse
pentru a ajunge în fața singurei oglinzi
în fața căreia mă văd
pe mine
dacă mă privesc prea mult
încep să îmi doresc să fiu o virgulă
într-o jumătate de propoziție scrisă de un copil
cu mâinile murdare de cerneală


Ea cobora asemenea iertării divine peste capetele
inocenței noastre

Un dans al melancoliei cu pași
de catifea și un fior lichid pe suprafețele metalice
din jur.
Un strigăt sfâșietor rupând ca pe o cârpă
zarea și urmele rugăciunilor de ieri.
Repetăm în cor
„Dacă femeile ar striga din toată pierderea
și puterea lor, sângele ar îneca totul”.
Apocalipsa va fi eliberarea furiei concomitente a celor care
au suferit.
O apă să ne spele trupurile de falsele
profeții în care mai credem, de ecourile verilor
care încă ne ard sufletele.
Se văd, prin pleoapele
noastre transparente, copacii goi din livezile
copilăriei și crengile ude în fulgerări ale memoriei.


Note despre mine însămi:

Iulia Nicoleta Hlamagă (n. 19 iulie 2009, Rădăuți): Trăiesc în Dumbrăveni, județul Suceava, unde mi-am început parcursul literar, ghidată de dorința de a înțelege lumea prin poezie. Am debutat în lectură publică pe 18 ianuarie 2025, în cadrul evenimentului Seara de Poezie 2, organizat la Palo Santo Shop, Bar & Coffee Hub din Suceava. A fost prima ocazie în care mi-am citit în fața unui public textele, un moment de început care mi-a confirmat legătura profundă cu poezia și nevoia de a o împărtăși. Am publicat câteva poezii în revista Planeta Babel, contribuind astfel, pentru prima dată, la o publicație literară. Sunt la început de drum, dar privesc cu seriozitate și pasiune scrisul, convinsă că poezia poate deveni un mod de a înțelege mai bine atât lumea din jur, cât și pe mine însămi.

Premii:

Premiul I (la Festivalul Județean de Poezie „Nichita în luna lui Marte”, ediția 2025)
Mențiune (la Concursul Național de Poezie de Dragoste „Leoaică tânără, iubirea...”, ediția a XXV‑a, 2025)
Locul al II-lea (la Festivalul Național Concurs de Poezie „Ion Cozmei”, ediția a VII‑a, 2025)
Premiul III (la Concursul Național de Poezie Religioasă Tânără „Light of Life”, ediția 2025),
Mențiune (la Concursul Național de Poezie „Porni Luceafărul...” , ediția a XLIX‑a, 2025)

Copyright © 2025 Iulia-Nicoleta Hlamagă
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

---