LORENA STUPARU

 

Dimineți înșelătoare

mâna mea se mișcă atât de ușor
de-a lungul dârei de cerneală albastră
în timp ce scriu
îmi văd chipul țesut în covorul
care se strânge atunci când începe dansul
uneori mamele vorbesc
despre copiii nedoriți
ei se lăfăie nepăsători
până la vârsta apatiei
când străzile încep să rănească
și stai calm în arșiță sau ploaie
și nu mai vezi pe nimeni
ascuns într-o cameră
într-o peșteră călduroasă
unde te așteaptă

 

Duminica va veni zilnic

pentru mine paradisul
este un pat nesfârșit

acum scriu despre patul meu
în care voi sta
când sâmbăta va ajunge la marginea câmpiei
ca ieri

apoi duminica va veni
și va rămâne la celălalt capăt

și-n pofida vântului de vinerea trecută
se va pregăti o altă duminică
s-o luăm de la capăt
și milă mi-este de trenul ce țipă-n gară

apoi de liniștea care o să vină

 

Pe întinderea cântecului

împreună cu limfa
un abur de Hyssopi Herba

pământul din zăpadă se-adună

ceaiul dizolvă
văzduhuri
pentru ziua de ieri

tremurând de frigul
zilei de mâine

 

The winter was coming

în 2011 pe la jumătatea lui decembrie
am călătorit în troleul 92
alături de poeta Angela Marinescu
s-a așezat chiar lângă mine pe scaun
și eu am înțepenit de emoție
îmi spuneam că trebuie neapărat
să-i dau bună seara
dar ea se uita concentrată drept înainte
am întors și eu încet capul spre fereastră
sorbeam din priviri luminile orașului
în care știu pe cine vedeam
dar mi se părea absurd
să stau lângă Angela Marinescu
și să nu mă satur de contemplarea ei
din când în când îi examinam atentă
profilul de efigie, cerceii lungi de argint
și inelul de aur alb cu o piatră prețioasă uriașă
aveam pe genunchi o pungă plină cu cărți
de la Humanitas
iar ea ținea în echilibru
o pungă cu un pachet ce părea de la o cofetărie selectă
pungile noastre mai aveau un pic și se atingeau în balansul troleului
când ea a coborât la stația Grigorescu
i-am urmărit glezna subțire şi borurile largi ale pălăriei până în Titan unde am coborât şi eu

Urare în alb

la mulți ani şi învață-mă să trăiesc
la început fără ore fixe
la sfârșit fără cuvinte
prin care trebuie să merg
fiindcă te iubesc
la mulți ani de fiecare zi
la început în cuvinte născute la timpul
vorbirii de seară și noapte
când nu adormi niciodată
când stai aici
la timpul
vorbirii

 

Să-mi fac album

sunt de-ajuns câteva ore în stranietatea unui tren
ca să înțelegi
fișele cu evoluția tumorii la cobai
din studenția unchiului Ionel
găsite într-o carte de Yeats:
locul injectării,
decedate,
sacrificate,
decedate fără tumoare
pierdute sau scăpate
determinările tumorale
crăpate sub o piatră sărmană, arșiță și tunet
căci e mai greu s-alături literele într-un sunet
promisiunea unui album
acum, când omenirea nu mai e atât de ocupată
cu pozitivismul logic
și orice text le poate fi accesibil
celor ce vin din afara lui
că tot am ieșit din poem

 

Fără titlu

am auzit ciripitul vesel
al vrăbiilor după ploaie
și fără nici-o legătură
cu ce făceam (cum ar fi
să-mi acopăr fața cu brațul drept
să termin de uscat cu foenul un tricou)
am înțeles că nu se vor mai întoarce
zilele în care îmi beam cafeaua cu mama

 

Într-un vis am fost și eu zâna bună

Lorena-Valeria, Lorena-Valeria
te-am visat azi-noapte,
te sărutam de zor.
Dar m-am gândit și eu,
ce-o fi cu Lorena?
M-am mirat. Cum s-o sărut,
că sînt bătrân, am copii, nepoți
și o nevastă frumoasă
da’ tu o pui jos.
Pe urmă se făcea că aveam un spectacol
și nu-mi găseam pantalonii
de la costumu’ național
și nu voiam sub nici-o formă
să urc pe scenă în pantalonii
de la costumu’ de haine.
Și mă-ntâlnesc cu tine
și te-ntreb dacă știi de ei
și tu făceai doar așa,
ridicai din umeri
pe urmă
m-am rătăcit printr-o clădire
și iar mă-ntâlnesc cu tine
și-ți zic
Lorena scoate-mă și pe mine de-aici
și m-ai luat de mână
și eram atât de fericit
că merg cu tine de mână
îmi dădeai sănătate
tu ești zâna bună care apari în somn
și să-mi faci și mie
un text de muzică populară
cu cucu’, cu dealu’
că lu’ Vali care te roagă de săptămâni pentru folk
i-ai dat Elegie pentru iulie
și să vezi ce muzică ți-a făcut,
mânca-ți-aș ochii tăi ai frumoși și pătrunzători!

 

Regret tot ce-mi trece prin minte cu egală îndreptățire

tot ce trece pe hol
și devine alee la mine
unde se revarsă florile de voalul miresei
în primul rând
în grădina străbunicii
și-n orice caz
clipele zero de așteptare
o sticlă goală ce trebuie spartă
pentru a găsi alt mesaj

 

Prin libera trecere a formelor

un rândunel mă-ndeamnă
la plecare
o ploaie-mi ține de urât
un imn mă-nchide în alt imn
cei care văd
nu se mai întristează

Lorena Stuparu (n. 13 mai 1962): A publicat 3 cărți de poezie: Dintr-un caiet de făcut avioane (2021, Editura Universitară), Citește-mi dacă se lasă întunericul (2019, Editura Evdokimov), Unde este trecut numele (2018, Editura Evdokimov) și un volum de proză scurtă: Iubește și lasă-mă-n pace. Este și autoarea unor cărți teoretice: Simbol și recunoaștere la Mircea Eliade (2017, Premiul Academiei Române), Cultură și identitate politică în România postcomunistă (2015), Filozofia chiriașului grăbit (2011), De la cetățenia clasică la eurocetățenie. Între realitate și utopie (2009).

 

Copyright © 2022 Lorena Stuparu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.