RAMONA M COVRIG (MARIA CERNEGURA) - IUBIRE NECHELTUITĂ

 

Ramona M Covrig (Maria Cernegura) - poezii din volumul “Iubire necheltuită” (Editura Semne, 2021):

Nu vi se pare că suntem
plini de noroc?

În fiecare zi mă uimesc
cât de bine e făcută lumea!
Ziua urmează nopții,
noaptea-i în urma ei,
luna joacă v-ați ascunselea cu soarele,
stelele toate la locul lor,
Calea Lactee potecă bătucită de penele îngerilor.

Apoi jos,
aici printre noi,
anotimpuri se succed,
primăvară, vară, toamnă, iarnă
și-apoi miracolul se întâmplă iară.

Copii se nasc...
și apoi mor,
mai târziu,
mult mai târziu,
obosiți de irosire,
căutând fericirea promisă prin naștere,
luptând cu frica,
mereu frica,
frica de viață,
spaima de dincolo.

Mamele
și ele acolo,
îngeri cu pântecul stors,
își poartă aripile pe sub haine,
umplu Pământul,
de fetițe și băieți,
de zâmbete și lacrimi,
de tăcere și zgomote,
de făcători de pace,
de războinici,
de tot,
de nimic.

Se scuză în stânga și dreapta, cerându-și iertare nimănui pentru povara lumii,
din ce în ce mai des cerându-și iertare
pentru rodul lor.

Și cu toate acestea
care suntem noi toți,
nu prididesc să mă mir
cât de plini de noroc suntem,
și cât de bine e făcută lumea.

 

Sete

Inima cere iubire,
ochii cer altă privire,
degetele mângâiere,
sufletul ceea ce cere,
soarele să se așeze,
luna umbra să-i urmeze,
brațele să-mbrățișeze,
ființa-mi toată să danseze,
versul să mi se înalțe,
tălpile să se descalțe,
pasul să salte în zbor,
dorului să-i fie dor,
și așa... să nu mai mor.

 

Avertisment

Stăpânul lumii,
Doamne,
Tată,
dacă s-ar întâmpla să te arăți deodată,
ce glume pline de sminteală,
ar face omul scos din amorțeală,
la ce puteri ar apela nebunul,
crezând că te va rușina pe tine,
Unul.

Că sigur, până când să-și dea el seama
c-ar fi mai nimerit să nu-și scuture coama,
va face ce știe mai bine,
să râdă-n hohote de tine,
de barba ta, de grai, de voce,
că pe la tine trece orișice.
Că vii când vrei,
că n-are rost,
c-adeseori moțăi în post,
că ești prea blând,
că ești prea aspru,
că prea stai la-nălțime ca un astru,
că nu trăiești printre ai tăi,
că taci prea mult,
că pleci când vrei.

În fine, Doamne
te avertizez!

Pe Pământ nu e cum crezi,
că lutul viu lucrat de tine,
mai are-un pic până devine...
Și-așa se crede deja zmeu, nu-i va fi greu
să creadă ca e Dumnezeu.

(Ai grijă Doamne, dacă vii să nu ignori ceea ce știi.)

 

Pe treptele iubirii

Pe mine, ție, toată,
mereu,
m-am dat.
Ospăț al dragostei am fost
și toate trăirile, gust de cer albastru au avut
și de fântână cu apă curată,
până când să devină amară
și să ne ridicăm flămânzi de la masă.
Acum, inimile noastre
se hrănesc doar cu gustul bucatelor frământate ale înțelegerii.

 

Unul cu altul

Ca o libelulă albastră,
lunecând pe-un curcubeu,
asta sunt eu pentru tine,
dragul meu.

Ca pământul fără apă,
ca cerul fără Perseu,
asta ești tu pentru mine,
dragul meu.

Ca un câmp de păpădie
norocit de Dumnezeu,
așa sunt eu pentru tine,
dragul meu.

Ca darul căzut din ceruri,
din palma lui Dumnezeu,
asta ești tu pentru mine,
dragul meu.

Ca izvorul din poiană
la care tânjești mereu,
așa sunt eu pentru tine,
dragul meu.

Ca un braț de lemn de cedru
sfârâind în șemineu,
așa ești tu pentru mine,
rugul meu.

Ca troița din răscruce,
zidită de tatăl meu,
așa ești tu pentru mine,
zidul meu.

Ca luna în crucea nopții,
ca focul lui Prometeu,
asta sunt eu pentru tine,
ăsta ești tu dragul meu!

 

Eu și frunza...

Mă țineam de-o frunză,
frunza de mine
și-amândouă de zbor ne țineam...

 

Testament

Las inima neclintită,
las gândurile pe copita cailor sălbatici,
las pasărea albastră ascunsă în cetină,
las năravurile la locul lor,
las sub nuc doi pași nefăcuți,
las sentimentele înzăpezite,
las gândurile ascunse pe mâna lui Freud,
las tristețea, în seama altora
las cuvintele tale, să rămână ale tale,
las brațul tău, bardei
las ochii tăi în lumina lunii,
las simțurile mai ascuțite
și curajul intact,
las totul așa cum am găsit,
nederanjat,
toate sunt la locul lor,
neclintit ești în felului tău de a fi,
las timpul nostru,
în mâinile lui Dumnezeu. 

Fericirea

Dacă ai un hamac și un cer deasupra,
păsări cuibărite în iederă,
un frasin tricolor în care chicotesc frunze roz, dacă îți plivești grădina
cu îndemânarea peisagistului,
făcând slalom printre melcii în cochilie,
dacă îngrijești bumbițeii, păpădia,
rozele și lavanda în mod egal
și cazi la pace
cu viespile cuibărite la streașina casei,
cu codrușii și cu rândunelele,
și dacă îi dai binețe soarelui răsărit,
și spui noapte bună luminii lunii
răsărită din inima muntelui Cernegura,
și-apoi noaptea târziu îți lași liberă privirea
să călătorească
pe Calea Lactee
în Carul Mare,
nici teama, nici frica, nici lacrima, nici nefericirea, nici urâtul, nici ura nestăvilită, nici neiubirea...
nimic parcă, nimeni parcă,
nu poate întuneca lumina fericirii,
ce vine dintr-un hamac și-un cer deasupra
(parcă).

Mai multe poezii și profilul autoarei: Maria Cernegura
Citește aici poezii din volumele: Pasăre în devenire, Poeme, De-a v-aţi ascunselea cu singurătatea

Copyright © 2022 Ramona M Covrig (Maria Cernegura)
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.