CRISTINA BONCEA - DECONSTRUCȚII

 

despre morții vii evlavioși

pământ bogat pe care morți trăiesc fără recunoștință
cu ale lor spade și lănci vor să lovească-n orice ființă
“sunt călăreții ‘naripați, sunt cei ce vor să ne subjuge”
spun voci de naufragiați care-n genunchi fac semn de cruce

“ne vine moarte peste ochi, ne va induce somn etern
luptăm acum neînfricați, suflet nemuritor avem!”
dar călăreții trec la pas, nici gând să îi ia prizonieri
căci moartea-i deja semănată-n cei care se cred eterni

pedeapsa nu e lancea lor, apocalipsa-i nașterea
și-n lume totul e dual, frica e recunoașterea
căci poți să fii și mort și viu, suflarea nu e vreo dovadă
că dac-ar exista un iad, n-am sta și noi cu ei la coadă

nimeni nu vine cu vreo torță care să lumineze cerul
și călăreții ‘naripați nu vor simboliza infernul
fiindcă de groază este viața, nu moartea care va să vie
treziți-vă întâi din moarte și apoi frică să vă fie.

deconstrucție de toamnă

deconstrucție de toamnă scrijelită-n profeție
văd că iarna iar mă cheamă cu îngheț să mă sfâșie
când vin flăcări din pământ să mă încălzească oare?…
știu întregul anotimp, îmi cad frunze fără soare

ofilindu-mă terestru, pregătindu-mi o pășune
pe care să înfloresc când apare o minune
iar îmi vii doar cu furtună și mă pregătești de doliu
iar să retrăiesc trecutul ce nu trece din orgoliu

deconstrucție de toamnă, ia-mi tu roadele crescute
greutatea lor mă-ndoaie, iar mă târăsc în genunche
sunt eu una cu natura? iar voi îngheța la iarnă?
toți poeții te cunosc, deconstrucție de toamnă

nu mi-e teamă, ăsta-i cursul! nu mă pun cu universul
mă acopăr cu zăpadă astfel protejându-mi versul
dar te-anunț, sunt mai bătrână și mă conserv mult mai bine
deconstrucție de toamnă, credeam c-ai uitat de mine…

la ferestre-mi plâng iubiții, ce melancolie dulce
și-n aer miroase a somn, vise blânde îmi aduce
mă strecor în subterană, te primesc cu bucurie
deconstrucție de toamnă, dă-mi lumină,
fă-mă vie.

recunoștință

acvatic cer sub care stau de mă prefac stană de piatră
să-naintez eu nu puteam cu aripi ce se strâng sub apă
am înghițit licori amare, voiam să mă eliberez
dar eu, sirenă infantilă, nu am știut cum să pledez.

sub marea ce îmi este casă cerul perpetuu se propagă
noi am trăit sub roci și alge sperând să fim umani vreodată
când spiritul nostru divin, pe care-l pângărim adesea,
s-a-mpotrivit, ne-a dat venin, - am înțeles care e zestrea.

acum, sub marea înghețată, eu nu mai vreau deloc să plec
când am găsit lumina toată, cu propriul soare, cald, etern
ce amăgire, ce iluzii, cândva voiam doar să fiu om
pe când în dubla mea natură, sunt mitul viu, sunt muza lor.

și cum am vrut s-arunc pe vremuri întregul meu suflet în joc
să fii sirenă infantilă e un blestem și un noroc
dar uite, noi trăim în stele și le atingem dacă vrem
cum să dorești să-ți schimbi natura pentru-a trăi într-un poem?...

oricare lume-ndepărtată nouă ne pare mai senină
doar pentru că nu recunoaștem sorgintea noastră divină
eu am văzut, eu am simțit - pământul este pretutindeni
și chiar în lumea mea găsesc ce n-am crezut că pot pretinde.

adio, vrăjitoare-a marii, eu nu îți mai găsesc folos
cei precum noi de sub oceane trăiesc de secole-n prinos
cum să mai caut îndurare, când sufletul meu divin
mi-a ales această cale? - de ocean eu aparțin.


 

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Cristina Boncea
Citește mai multe poezii aici: Antidot și venin, Blestem și rugă și abis

Site: Cristina Boncea

 

Copyright © 2022 Cristina Boncea (Cristina Alexandra Boncea)

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.