MARIA-ROXANA BISCHIN
Tăceri în dezacorduri
Pe drumul pustiu, în dimineața zilei de iarnă,
Privesc către locul unde crengile copacilor au uitat să își acopere vârfurile –
Mă uit către un drum care ar putea ocoli parcul de umbrele saline,
Negre, gri, cenușii, sperând să văd intrând pe podul parcului
O siluetă,
Care să trezească la viață copacii dezacordați
În cea mai tristă disonanță albă.
Risipa frunzelor a fost pentru copaci ca o
Scurgere de sânge verde pe potecile parcului.
Adie un vânt albastru și, în înaltul crengilor acoperite de disonanțe albe,
Se întrezăresc fumegând niște trupuri plutind în aer –
Deasupra acoperișurilor peste care un Van Gogh rătăcit și-a lăsat
Pensula galbenă în armonii cu pete roșii.
Mic, cenușiu, acesta e orașul într-o zi de iarnă
Cu parcul unde se petrec lucruri nemaivăzute.
În această zare ritmică totul plutește,
Chiar și mâna mea de lut alb care ar vrea să fure o bucată de cer cenușiu...
Păsările albe își fac apariția către seară în parcul disonant
Lăsând în urma lor un fum de pene mov;
E ca un joc enigmatic în care unii vin și alții pleacă,
Pentru a duce cu ei bolovanul unor amintiri din care curge sare.
Copacii au eșarfe de care mai multe clipe și-au agățat gâtul,
Pentru că nu au mai putut să cânte.
Eşarfele... urlând în zare, ca într-un dans non-temporal
Că ceva teribil se va întâmpla.
Păsările ce zboară aproape de noi, chiar dacă nu le vezi,
Dar auzite în aerul albastru ca niște polifonii,
Privind pierdut cum se îndepărtează dincolo de țărm
Și atingând câteva din penele albe,
Constați că mirosul tăcerilor ce curg ca niște acrilice,
Pe coarda sufletului acolo unde lama primăverii încă nu a pătruns,
Îți declanșează aceeași tăcere, deși altcumva.
Vârstele zborului – sonata toamnei
Un vânt rece trecea pe la picioarele mele,
Iar frunzele se ridicau val-vârtej în spirală
Cuprinzându-mă cu zimţii lor calzi.
Era liniştea dinaintea unei furtuni albastre
Sau, poate, Apeiron, îmbrăcat în hainele lui Klimt.
Zăpada îmi cuprindea picioarele ca o melodie caldă,
Iar fulgii se ridicau în jurul meu în spirală
Cuprinzându-mă cu lumina lor neant-ică [1]
Era liniştea unei zile mov, a unei ore-ntoarse
Cu mâinile de lut către opalul pământului.
Sunetele de vioară se intensificau şi deveneau stafii ale ceţii
Iar picioarele îmi îngheţaseră de căldura calvarului de foc.
Încerc să dau pasul în grabă printre frunzele cu zimţi şi tufele de trandafiri
Ce se-mpleteau artistic de bareta sandalei cu toc.
Păşeam încet, cu trena atingând pământul de sub ele –
Era liniştea ce se lasă dinaintea nopţii mov.
Un vânt rece îmi cuprinde picioarele din nou,
Acum, desculţe printre picurii de culori.
Totul în jur plutea adânc
Iar ochii, în loc de litere citeau culori
Şi în loc de culori cântau litere.
Aici e contrapunctul dintre e merge şi a dansa –
Contrapunctul dintre a rămâne pe sol sau a te desprinde...
Cu braţele de lut am cuprins tot veşmântul galben al covorului stradal
Ce se ridica în spirală pe trupurile copacilor şi pe trupul meu.
Un vânt rece trecea pe la picioarele mele,
Iar frunzele se ridicau val-vârtej în spirală
Cuprinzându-mă cu zimţii lor calzi.
Era liniştea dinaintea unei furtuni albastre
Sau, poate, Apeiron, îmbrăcat în hainele lui Klimt.
Zăpada îmi cuprindea picioarele ca o melodie caldă,
Iar fulgii se ridicau în jurul meu în spirală
Cuprinzându-mă cu lumina lor neant-ică [1]
Era liniştea unei zile mov, a unei ore-ntoarse
Cu mâinile de lut către opalul pământului.
Sunetele de vioară se intensificau şi deveneau stafii ale ceţii
Iar picioarele îmi îngheţaseră de căldura calvarului de foc.
Încerc să dau pasul în grabă printre frunzele cu zimţi şi tufele de trandafiri
Ce se-mpleteau artistic de bareta sandalei cu toc.
Păşeam încet, cu trena atingând pământul de sub ele –
Era liniştea ce se lasă dinaintea nopţii mov.
Un vânt rece îmi cuprinde picioarele din nou,
Acum, desculţe printre picurii de culori.
Totul în jur plutea adânc
Iar ochii, în loc de litere citeau culori
Şi în loc de culori cântau litere.
Aici e contrapunctul dintre e merge şi a dansa –
Contrapunctul dintre a rămâne pe sol sau a te desprinde...
Cu braţele de lut am cuprins tot veşmântul galben al covorului stradal
Ce se ridica în spirală pe trupurile copacilor şi pe trupul meu.
Spaţiul intrasenzorial
Suntem aici şi acum ca două oglinzi puse faţă în faţă
După un lung şir de frunze galbene trecute pe la picioarele noastre.
Sufletul ei era calvarul focului – un calvar-de-foc ce curgea întruna
Când vedea zilele mov ce se scurgeau fără un sens.
Suntem aici ca două oglinzi puse faţă în faţă,
Ce nu s-au mai văzut demult,
Ce îşi întind una alteia braţele pentru a ridica de jos o foaie
Cu note muzicale şterse de ploile ce s-au scuturat din frunzişul misterios al copacilor de pe drum.
Dar dacă am pune şi nişte scaune între cele două oglinzi,
Ca să vedem mai bine spectatorii ce se aşază
Rând pe rând, printre amintirile rătăcite?
Suntem aici şi acum ca două oglinzi puse faţă în faţă
După un lung şir de frunze galbene trecute pe la picioarele noastre.
Sufletul ei era calvarul focului – un calvar-de-foc ce curgea întruna
Când vedea zilele mov ce se scurgeau fără un sens.
Suntem aici ca două oglinzi puse faţă în faţă,
Ce nu s-au mai văzut demult,
Ce îşi întind una alteia braţele pentru a ridica de jos o foaie
Cu note muzicale şterse de ploile ce s-au scuturat din frunzişul misterios al copacilor de pe drum.
Dar dacă am pune şi nişte scaune între cele două oglinzi,
Ca să vedem mai bine spectatorii ce se aşază
Rând pe rând, printre amintirile rătăcite?
Divagaţii despre tul [2]
Partea I
Partea I
„În ultima perioadă, mă inspiră enorm de mult tulul: tulul roz și tulul bleumarin. Dacă poezia ar putea fi atinsă, ar trebui ca degetele noastre să simtă o senzație vălurită de tul – de tul care mângâie roșul rănilor, de tul care taie fin granițele dintre frigul exterior și cel interior, de tul care 《coase》 la un loc fărâme de pene, de tul care să îmbrace aripi. Cred că este un material care se potrivește mănușă iernii, din simplul motiv că, 2 fragilități – frigul de sticlă al Albului neantic și învăluirea tulului – devin contrapunctice. În metafizica heideggeriană, am fi putut merge chiar pe {învăluriri}, e drept, termenul nu există în DEX (acesta e și farmecul topirii limbajului în actul filosofării).”
Partea a II-a
Din fericire, lacrimile-ţi sunt mai lungi decât părul,
Iar floarea de tei galbenă căzută pe drumul mov
Ce se lipise de tălpile pantofilor tăi
E mai galbenă decât lămâiul plantat,
Căci în grădina fiecărui tei mutilat se petrec zilnic mici ierni.
Din fericire, lacrimile-ţi sunt mai lungi decât părul
Când corzile viorii sunt şi ele mai lungi
Decât parfumul otrăvii celei verzi...
Căzute din greşeală în palatul timpului;
Şi când lămâiul plantat îşi lungeşte ramurile
Pân’ la gâtul tău topit de lacrimile-ţi lungi,
Mai lungi decât părul,
Fii fericită în acest palat cu trepte
Unde prăbuşită nu-ţi mai afli gândul nicăieri...
Când îmbătată de-atâta plâns
Îţi vei preface vioara-ntr-un nor
Şi vei cădea mută peste-acest covor de tei,
Priveşte norul cum mâinile-şi întinde ca să mângâie
Lacrmile-ţi mai lungi decât părul!
Iar când părul lungit de atâta plâns
Se va preface-n vapori ai fiinţei
Şi va cădea rânduri, rânduri peste umeri înnoraţi,
Ascultă inima cum rabdă floarea galbenă de tei
Strivită de tălpile unei păsări de foc.
Din fericire, lacrimile-ţi sunt mai lungi decât părul
Nemângâiat de nori,
Iar otrăvită de atâta alb atavic
Vei cădea peste cojile de lămâi
Ca să-ţi cânţi plecarea înspre nori.
„Din metri întregi de tul şi roz, şi bej, şi bleumarin, şi mov, şi galben, ţi-ai putea croi o lume mai aproape de mare. Să sinucidem timpul de eşarfele de tul. Să tăiem cu foarfecile Neantului pulsaţia nervurilor de bleumarin hipnotic, să măsurăm cu metrul de tul iubirea şi să croim o lume mai aproape de mare.”
Din fericire, lacrimile-ţi sunt mai lungi decât părul [3]
Din fericire, lacrimile-ţi sunt mai lungi decât părul,
Iar floarea de tei galbenă căzută pe drumul mov
Ce se lipise de tălpile pantofilor tăi
E mai galbenă decât lămâiul plantat,
Căci în grădina fiecărui tei mutilat se petrec zilnic mici ierni.
Din fericire, lacrimile-ţi sunt mai lungi decât părul
Când corzile viorii sunt şi ele mai lungi
Decât parfumul otrăvii celei verzi...
Căzute din greşeală în palatul timpului;
Şi când lămâiul plantat îşi lungeşte ramurile
Pân’ la gâtul tău topit de lacrimile-ţi lungi,
Mai lungi decât părul,
Fii fericită în acest palat cu trepte
Unde prăbuşită nu-ţi mai afli gândul nicăieri...
Când îmbătată de-atâta plâns
Îţi vei preface vioara-ntr-un nor
Şi vei cădea mută peste-acest covor de tei,
Priveşte norul cum mâinile-şi întinde ca să mângâie
Lacrmile-ţi mai lungi decât părul!
Iar când părul lungit de atâta plâns
Se va preface-n vapori ai fiinţei
Şi va cădea rânduri, rânduri peste umeri înnoraţi,
Ascultă inima cum rabdă floarea galbenă de tei
Strivită de tălpile unei păsări de foc.
Din fericire, lacrimile-ţi sunt mai lungi decât părul
Nemângâiat de nori,
Iar otrăvită de atâta alb atavic
Vei cădea peste cojile de lămâi
Ca să-ţi cânţi plecarea înspre nori.
Afortúnadamente, tús lágrimas son más largas que tú pelo [4]
Afortúnadamente, tús lágrimas son más largas que tú pelo,
Y la flor de tilo amarilla que cayó en el morado camino
Lo que se aferró a las suelas de tús zapatos
Es más amarillo que el limón plantado,
Porque en el jardín de cada tilo herido pasan a diario pequeños inviernos.
Afortúnadamente, tús lágrimas son más largas que tú pelo
Cuando las cuerdas del violín también son más largas
Que el perfume del veneno verde...
Caído por error en el palacio del Tiempo;
Y cuando el limón plantado estira sus ramas
A tú cuello derretido por tús largas lágrimas
Más largo que tú pelo,
Sé feliz en este palacio con escaleras
Donde atada-caída, no puedes encontrar tú pensamiento en ningún lado...
Cuando estés emborrachada de tanto llorar
Convertirás tú violín en una nube
Y muda caerás sobre esta alfombra de tilo,
Mira la nube cómo sus manos estira para acariciar
¡Tús lágrimas que son más largas que tú pelo!
Y cuando tú pelo a[larga]do de tanto llanto
Se fingirá en vapores de ser
Y caerán filas, filas sobre los hombros nublados,
Escucha el corazón cómo la flor de tilo amarillo perdura
Aplastado de los suelas de un pájaro de fuego.
Afortúnadamente, tús lágrimas son más largas que tú pelo
[Des]acariciado de las nubes,
Y envenenada por tanto blanco atávico
Caerás sobre las cáscaras de limón.
Para cantar tú marcha a las nubes.
The windmills of the city [5]
I would like to go on Victoriei Boulevard
To a coffee, there, darling, with you,
To see the town with his mills,
To see the wind spreading all the coffee-shops' windows
But then, you will take my hand in yours
"What a metaphysical tremble!" – I would say...
There are so many green leaves and green trees
On Victoriei Boulevard,
Waiting to be touched by us
There are coffee-shops with cappuccinos and milky-cups
To make our Milky-Way shining to our feet
And then, I'll put my head on your arm, darling
Just to be sure...
That I will never go away, far away,
With the green leaves and the coffee-shops...
And then you will show me "what a blue dress!" in a shop
And you will buy it
And dressed me up with your milky-cappucino's
Kisses...
And there will be no other Milky-Way as Victoriei Boulevard
Just You and Me
In the windmills of the soul.
I would like to go on Victoriei Boulevard
To a coffee, there, darling, with you,
To see the town with his mills,
To see the wind spreading all the coffee-shops' windows
But then, you will take my hand in yours
"What a metaphysical tremble!" – I would say...
There are so many green leaves and green trees
On Victoriei Boulevard,
Waiting to be touched by us
There are coffee-shops with cappuccinos and milky-cups
To make our Milky-Way shining to our feet
And then, I'll put my head on your arm, darling
Just to be sure...
That I will never go away, far away,
With the green leaves and the coffee-shops...
And then you will show me "what a blue dress!" in a shop
And you will buy it
And dressed me up with your milky-cappucino's
Kisses...
And there will be no other Milky-Way as Victoriei Boulevard
Just You and Me
In the windmills of the soul.
Poema gri
Vine o zi în care nu vei mai vedea la fel lucrurile,
în care se întâmplă o ruptură în spaţiul dintre mine şi sine,
şi peisaje sau obiecte din jur ce păreau albastre, galbene sau rozuri pale,
se preschimbă în griuri
pe neaşteptate.
Ai intrat, dintr-o dată, pe un coridor fără de sfârşit,
din care nu vei mai putea evada din gheara griului înecat
ce începe să apese peste Sine strivindu-l...
strivindu-l, strivindu-l, strivindu-l!
Nimic nu va mai fi la fel când
retina a început să imprime griurile
din frunzişul copacilor, din nisipul mării, din clepsidra cerului
precum o imprimantă ce-şi înghite lacomă hârtia.
Nimic nu va mai fi la fel în ziua în care
vei vedea griuri în zahărul pus în cafeaua adormită,
când vei auzi griurile dintr-o melodie de pian,
când zborul în sus îţi va fi gri,
iar balerinii ponosiţi de sângele timpului vor fi gri şi ei.
Totul va fi diferit în acea zi sărată
ce îşi întinde braţele de lut înspre felia cerului.
Copacii vor bolborosi sunete gri, metroul va avea un ţipăt gri,
străzile vor părea a fi vata albă de zahăr,
în timp ce norii albi vor părea a fi şinele de vapori
pe care păsările fac echilibristică.
Vine o zi în care nu vei mai vedea la fel lucrurile,
în care se întâmplă o ruptură în spaţiul dintre mine şi sine,
şi peisaje sau obiecte din jur ce păreau albastre, galbene sau rozuri pale,
se preschimbă în griuri
pe neaşteptate.
Ai intrat, dintr-o dată, pe un coridor fără de sfârşit,
din care nu vei mai putea evada din gheara griului înecat
ce începe să apese peste Sine strivindu-l...
strivindu-l, strivindu-l, strivindu-l!
Nimic nu va mai fi la fel când
retina a început să imprime griurile
din frunzişul copacilor, din nisipul mării, din clepsidra cerului
precum o imprimantă ce-şi înghite lacomă hârtia.
Nimic nu va mai fi la fel în ziua în care
vei vedea griuri în zahărul pus în cafeaua adormită,
când vei auzi griurile dintr-o melodie de pian,
când zborul în sus îţi va fi gri,
iar balerinii ponosiţi de sângele timpului vor fi gri şi ei.
Totul va fi diferit în acea zi sărată
ce îşi întinde braţele de lut înspre felia cerului.
Copacii vor bolborosi sunete gri, metroul va avea un ţipăt gri,
străzile vor părea a fi vata albă de zahăr,
în timp ce norii albi vor părea a fi şinele de vapori
pe care păsările fac echilibristică.
Ţipătul în stil „Chaconne” [6]
Dar ce se aude atât de asurzitor în colţul camerei,
După leandrul în floarea albă?
Atât de tandru ţipă o vioară
Precum în «Chaconne» de Vitali!
E chinul de dinaintea pierderii omului drag
Şi, apoi, linişte – o linişte desprinsă cu forţa din banda cinematografică a Universului mut...
O linişte agale ca şi cum ar curge dintr-un izvor cristalin de munte,
Apoi, un echilibru destul de împăciuitor pentru fiinţa atât de haotică aruncată în mrejele muţeniei;
Apoi, alte şi alte sunete ce se încolăcesc unul de gâtul altuia ca într-o frumoasă îmbrăţişare!
Linişte, multă linişte… ca şi cum o pasăre de foc ar vrea să îşi ia zborul, dar ezită încă.
Dar, iată, ce se aude atât de aparent asurzitor în colţul camerei pustii,
După leandrul alb?
Cu atâta tandreţe îşi ţipă durerea o vioară
După penajul ei pierdut, după un cer ce a uitat-o –
E chinul de după părăsirea totală
Şi, în acelaşi timp, renaşterea din cenuşa aceloraşi sunete asurzitoare
Transformate acum în sunete când tandre, când calde, când agitate sau prea grăbite spre un nicăieri ştiut numai de noi,
Apoi, în sunete împletite atât de tandru ca în împletirea dintre pasărea de foc şi cerul de opal.
Şi, iarăşi începe un salt în aer această pasăre de foc, căci numai aşa îşi poate alungi aripile de sidef
Către neasurzirea atemporală,
Către întinderea completă,
Către îmbrăţişarea interstelară.
După tot acest zbucium cuantic,
Pasărea de foc îşi dădu sema că tot ce o mai salvează din propria-i cădere
E amintirea cea mai caldă în care i s-a oferit un loc plin de magnolii şi leandrii albi.
Dar, din nou, se aude o ascuţime sonoră atât de tăioasă
Ca şi cum cineva ar tăia un diamant!
Ca şi cum întreaga fiinţă ar dori să strălucească de perfecţiunea tristeţii!
Toate aceste tăieri sticloase şi aprige sunt ca să îi modeleze aripile de foc.
Acest ţipăt de ajutor al viorii e precum ţipătul păsării la sfârşitul unui februarie polar
Ce te lasă să te sufoci chiar înaintea apariţiei copacilor în floare,
E despre nedreptăţile temporale ce ne fac să fim atemporali.
Dar ce se aude atât de asurzitor în colţul camerei,
După leandrul în floarea albă?
Atât de tandru ţipă o vioară
Precum în «Chaconne» de Vitali!
E chinul de dinaintea pierderii omului drag
Şi, apoi, linişte – o linişte desprinsă cu forţa din banda cinematografică a Universului mut...
O linişte agale ca şi cum ar curge dintr-un izvor cristalin de munte,
Apoi, un echilibru destul de împăciuitor pentru fiinţa atât de haotică aruncată în mrejele muţeniei;
Apoi, alte şi alte sunete ce se încolăcesc unul de gâtul altuia ca într-o frumoasă îmbrăţişare!
Linişte, multă linişte… ca şi cum o pasăre de foc ar vrea să îşi ia zborul, dar ezită încă.
Dar, iată, ce se aude atât de aparent asurzitor în colţul camerei pustii,
După leandrul alb?
Cu atâta tandreţe îşi ţipă durerea o vioară
După penajul ei pierdut, după un cer ce a uitat-o –
E chinul de după părăsirea totală
Şi, în acelaşi timp, renaşterea din cenuşa aceloraşi sunete asurzitoare
Transformate acum în sunete când tandre, când calde, când agitate sau prea grăbite spre un nicăieri ştiut numai de noi,
Apoi, în sunete împletite atât de tandru ca în împletirea dintre pasărea de foc şi cerul de opal.
Şi, iarăşi începe un salt în aer această pasăre de foc, căci numai aşa îşi poate alungi aripile de sidef
Către neasurzirea atemporală,
Către întinderea completă,
Către îmbrăţişarea interstelară.
După tot acest zbucium cuantic,
Pasărea de foc îşi dădu sema că tot ce o mai salvează din propria-i cădere
E amintirea cea mai caldă în care i s-a oferit un loc plin de magnolii şi leandrii albi.
Dar, din nou, se aude o ascuţime sonoră atât de tăioasă
Ca şi cum cineva ar tăia un diamant!
Ca şi cum întreaga fiinţă ar dori să strălucească de perfecţiunea tristeţii!
Toate aceste tăieri sticloase şi aprige sunt ca să îi modeleze aripile de foc.
Acest ţipăt de ajutor al viorii e precum ţipătul păsării la sfârşitul unui februarie polar
Ce te lasă să te sufoci chiar înaintea apariţiei copacilor în floare,
E despre nedreptăţile temporale ce ne fac să fim atemporali.
[1] Termenul „neant-ică” este scris cu cratimă din motive ce ţin de estetică transcendental-filosofică, cu scopul de a crea un adjectiv derivat din substantivul „neant”.
[2] Publicată sub heteronimul Patricia Mar, în WebCultura, Bucureşti, 5 februarie 2021: Divagaţii despre tul; republicare cu drepturi de autor asociate Mariei-Roxana Bischin, în Parnas XXI, august 2021.
[3] Publicată în Republika Kritica, Bucureşti, 17 octombrie 2020: Din fericire, lacrimile-ţi sunt mai lungi decât părul
[4] Versiunea în limba spaniolă, nepublicată, a poemului publicat sub heteronimul Patricia Mar, în Republika Kritica, Bucureşti, 17 octombrie 2020: „Din fericire, lacrimile-ţi sunt mai lungi decât părul”; traducerea aparţine autorului.
[5] „Muzica îşi atinge scopul atunci când ne lasă fără cuvinte... Cum să mai exprimi ceva prin cuvinte, când muzica are Totul în ea? Şi sintaxa emoţiilor, şi conjugarea sentimentelor, şi gramatica lui ceea-ce-nu-putem-spune sau a ceea ce nu poate căpăta înfăţişarea unor litere lipite într-un cuvânt, şi declinarea lui „tine însuţi” [...] şi toată această contradicţie între forma care vrea să fie materie şi cea care vrea să fie doar substanţă [...] etc. Muzica e despre ceea ce nu poate căpăta înfăţişare în mod normal, pentru că în jurul nostru suntem înconjuraţi numai de lucruri care au înfăţişare [...] de litere care iau înfăţişarea cuvintelor, de cuvinte care sunt prea slabe în faţa unei forţe sonore [...] de oameni care, după Androgin, au luat înfăţişarea în chipuri...” (Maria-Roxana Bischin) Acest poem este un musical-poem dedicat Căii Victoriei din Bucureşti. Şi este oferit prima dată pentru Parnas XXI.
[6] Chaconne este o operă scrisă în G minor de către Antonio Tomaso Vitali (1663-1745) şi a fost reinterpretată de către Jascha Heifetz în secolul XX, într-un stil ce o va consacra; al doilea sens al cuvântului „chaconne” se referă la o formă de melodie compusă din variaţii şi armonii repetate la un interval de timp foarte scurt, cu multă precizie.
Citește mai multe poezii aici: Maria-Roxana Bischin
Copyright © 2021 Maria-Roxana Bischin
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment