Alice Călugăru (poeziile unei scriitoare înstrăinate)
Buruieni
Sălbatică gradina-i amar îmbălsămată,
De buruieni înalte ce cresc cotropitoare,
Mireasma-i plămădită-n a soarelui dogoare.
Rămâne totuși crudă, ș-adânc răcoritoare.
Din lamura de floare și frunza, fură vântul
Și sufletul mi-l umple, și sângele mi-l bate,
Și tâmpla-mi răcorește cu sărutări curate,
Și părul mi-l resfiră cu mâini îmbălsămate.
Un glas de mii de greieri îmi cântă la picioare
Și prin trifoi sălbatic, ș-amară păpădie,
Fug verzi cu șopârle cu-alunecare vie,
Și surii șerpi în ierburi cu apă se-mlădie.
În vânt se împreună, cu gustul cel de cimbru,
Cu gustul cel de miere al florilor la soare,
Miros de nalbă searbăd, și tainic de cicoare,
Miros de izmă verde, îmbătător și tare.
Și, deodată, dulce și aspru mușețelul
miroase ca pământul și soarele.
Pelinul îmbălsămează iarba, amețitor ca vinul
și negrele semințe de mac își torn veninul.
Simțirea meu, ca vântul, colindă prin grădină,
ca șerpii pe pământul cel proaspăt se'mlădie,
ca florile, în steblă mi-o strâng și cu beție
ca greierii din ierburi mi-o cânt în taină mie.
Ceasuri de friguri
Mi-e dor - de-un câmp pierdut
Și străbătut
De-un drum de soare plin, și prăfuit...
Mi-e dor de mute depărtări
Pierdute'n zări
Sub cerul arzător și liniștit...
Și'n lungul drumului tăcut
Să fi crescut
Sălbatec, - buruieni și mușețel...
Și mărăcini ce se usuc...
Și să mă duc,
Dreptate... mai departe, fără țel.
Lăsând durerile ce mă alung
Târziu s'ajung
La margine de crâng, lâng'un izvor.
Și setea să mi-o sting, prelung, pe veci,
Cu picuri reci,
De apă'ntunecată din urcior..!
(“Luceafărul” – 16 mai 1910)
Mi-e dor - de-un câmp pierdut
Și străbătut
De-un drum de soare plin, și prăfuit...
Mi-e dor de mute depărtări
Pierdute'n zări
Sub cerul arzător și liniștit...
Și'n lungul drumului tăcut
Să fi crescut
Sălbatec, - buruieni și mușețel...
Și mărăcini ce se usuc...
Și să mă duc,
Dreptate... mai departe, fără țel.
Lăsând durerile ce mă alung
Târziu s'ajung
La margine de crâng, lâng'un izvor.
Și setea să mi-o sting, prelung, pe veci,
Cu picuri reci,
De apă'ntunecată din urcior..!
(“Luceafărul” – 16 mai 1910)
Torsul
Din odaie, vin la vatră toți motanii să s'adune
Și'mpreună torc, - un cântec par'că din ascunse strune,
Torc cu ochii'nchiși de lene, lângă focul ros, și torsul
Lor, se'ngână lung cu torsul fusului - și cu întorsul
Fir albastru depănat de rișchitorul cel din tindă.
Vin la vatră toți motanii somnoroși să se întindă,
Și în murmurul de torsuri și de fire'nvârtitoare
Pe când văluri de zăpadă cătră geamuri cad ușoare
Eu cu capul lângă mâța sură care mie-mi toarce
Ascult, an cu an, cum vieața-mi ca un cântec se re'ntoarce.
(“Luceafărul” – 16 mai 1910)
Din odaie, vin la vatră toți motanii să s'adune
Și'mpreună torc, - un cântec par'că din ascunse strune,
Torc cu ochii'nchiși de lene, lângă focul ros, și torsul
Lor, se'ngână lung cu torsul fusului - și cu întorsul
Fir albastru depănat de rișchitorul cel din tindă.
Vin la vatră toți motanii somnoroși să se întindă,
Și în murmurul de torsuri și de fire'nvârtitoare
Pe când văluri de zăpadă cătră geamuri cad ușoare
Eu cu capul lângă mâța sură care mie-mi toarce
Ascult, an cu an, cum vieața-mi ca un cântec se re'ntoarce.
(“Luceafărul” – 16 mai 1910)
Visarea cea din urmă
Viața m'a făcut să fiu păgână,
Să fiu surîzătoare, - în iubire,
Puterea sorții, tăinuit mă mână,
Un înger rău și blând m'a luat de mână
Ș'am ocolit străvechia fericire.
Cules-am din a dragostei grădină
Înveninate flori și roade rele,
Și'n viața tuturor de-am fost străină,
În viața tuturor am fost de vină
Că drumuri am brăzdat vieții mele.
Cules-am sărutări cum se adună
Un snop de flori, și inimi cum se strânge
Un braț de roade rupte de furtună,
Dar le-am înapoiat: căci o nebună,
Fugară soartă, voile'mi înfrânge.
Și am iubit cu dragoste curată
Ș'a doua oară și-a treia oară!
Și am jertfit în urmă, turburată
Pe rugul patimei. Și câteodată
Dispreț am dat cu dragostea-mi ușoară.
Vibrând din toate coardele, mă'nfrânse
Iubirea, rând pe rând. Și'n veci schimbată,
De-atâtea ori cu glasuri noi se plânse,
Ș'adesea câte o coardă, trist se frânse
În inima-mi de viață sângerată!
Dar azi, când zac tăcând de friguri arsă,
Când pleoapele, mi se închid fierbinte,
În spre trecut gândirea-mi reîntoarsă
De sărutarea ta pe veci neștearsă,
Înfiorată-mi readuce aminte!
Tu care ai fost întâia mea visare!
Tu care ai fost întâia mea iubire!
O tu ce nu mai cunoscut! Tu care
Zâmbit-ai de năvalnica paloare
Ce-mi răspândia pe față a ta venire!
Oare-ai știut că'n nopți cu atâtea stele
Atâtea'ncât se prăbușiau din slavă!
Văzută până'n ziuă, doar de ele
Am stat la marginea ferestrei mele
Cu inima de dorul tău bolnavă.
Și-n taină, cu dorința-mi turburată
De-a fi cu tine, închipuiam o scară
Cătră fereastra ta de lături dată,
Și-n gând, în preajma ta intram odată
Cu fluturii din nopțile de vară.
Și-n dimineți fierbinți de par'că ape
În ceruri tremurau de atâta soare
Veneai, cu ceasul soarelui, aproape!
Cum ți-am ascuns sub aplecate pleoape
A gândurilor mele sbuciumare!
Tu nu-ți mai amintești de dimineața
În care singur ai venit odată,
Și-n mânile-ți îmi îngropasem fața.
Dar mie, turburatu-mi-a viața
Că m'au atins pe gura'nfierbântată.
Și-n seara când te-ai dus, întâia dată
Tu ai văzut tăcuta mea'ntristare,
Și frunții-mi pe-al tău umăr rezemată,
De răul despărțirii i-a fost dată
Întâia și cea din urmă sărutare.
O nu te îndoi că numai ție
Îți scriu, din toată lumea necuprinsă!
Că-n drumul vieții mele au fost o mie
De sărutări cari mi-au dat beție,
Dar fruntea-mi fu numai de tine atinsă.
Pe față-mi, tinerețea mea, neștearsă
Va rămânea, prin darul moștenirii;
Și nici de lacrime ce jalea varsă,
Și nici de patimă nu va fi arsă,
Și nici de legea timpului ș'a firii.
Dar tinerețea mea adevărată
S'a scuturat de pulberea ei ninsă,
Căci sufletul, ca fluturii, odată
Își are'n viață vremea fermecată,
Și-și are'ntâi splendoarea neatinsă.
Iubirea cea dintâi ți-am dat-o ție
Când mintea-mi nu putea ca s'o înfrâne.
Ți-am dat a vieții mele curăție.
Tu singur, tu întâiul, tu pe vecie
Iubirea vieții mele vei rămâne!
Și când gândesc ce mult mi-au fost străine
Iubirile din calea-mi sbuciumată!
Ce scurtă vreme atâta trudă ține!
Azi numai că te-am întâlnit pe tine
Un preț mai dau vieții mele toată!
O, nu știi patima renăscătoare
Cu ce tărie nouă iarăși arde!
Când astăzi friguri mult dogoritoare
M'abat - când sufletul din nou mă doare
De deșteptarea amuțitei coarde!
Mă simt ca pe un lung drum rătăcitoare,
Aș vrea acum să mă re'ntorc din aste
Fugare drumuri, ca pe o largă mare
Ce bate insule cu'mbătătoare
Grădini, și scaldă fețe vii de coaste.
Grădinile zadarnice s'apună
Departe cu a lor roade'nveninate!
Și coastele să piară de furtună!
Și valurile mari ce aspru sună
Rămâie'n zare tot mai depărtate!
Căci dac'am rătăcit pe mult amara
Și sbuciumată mare a vieții'ntinse,
Întâia mea iubire-ar fi ea țara
În care odată-aș regăsi comoara
Simțirii mele celei neatinse.
Căci sunt sdrobită de așa cale lungă
Și repede, de e de-acum sfârșită,
Din barca mea ce valurile-alungă,
Cum aș sări pe țărm de-ar fi s'ajungă!
Cum m'aș culca pământului, trudită!
(“Luceafărul” – 16 noiembrie 1910)
Viața m'a făcut să fiu păgână,
Să fiu surîzătoare, - în iubire,
Puterea sorții, tăinuit mă mână,
Un înger rău și blând m'a luat de mână
Ș'am ocolit străvechia fericire.
Cules-am din a dragostei grădină
Înveninate flori și roade rele,
Și'n viața tuturor de-am fost străină,
În viața tuturor am fost de vină
Că drumuri am brăzdat vieții mele.
Cules-am sărutări cum se adună
Un snop de flori, și inimi cum se strânge
Un braț de roade rupte de furtună,
Dar le-am înapoiat: căci o nebună,
Fugară soartă, voile'mi înfrânge.
Și am iubit cu dragoste curată
Ș'a doua oară și-a treia oară!
Și am jertfit în urmă, turburată
Pe rugul patimei. Și câteodată
Dispreț am dat cu dragostea-mi ușoară.
Vibrând din toate coardele, mă'nfrânse
Iubirea, rând pe rând. Și'n veci schimbată,
De-atâtea ori cu glasuri noi se plânse,
Ș'adesea câte o coardă, trist se frânse
În inima-mi de viață sângerată!
Dar azi, când zac tăcând de friguri arsă,
Când pleoapele, mi se închid fierbinte,
În spre trecut gândirea-mi reîntoarsă
De sărutarea ta pe veci neștearsă,
Înfiorată-mi readuce aminte!
Tu care ai fost întâia mea visare!
Tu care ai fost întâia mea iubire!
O tu ce nu mai cunoscut! Tu care
Zâmbit-ai de năvalnica paloare
Ce-mi răspândia pe față a ta venire!
Oare-ai știut că'n nopți cu atâtea stele
Atâtea'ncât se prăbușiau din slavă!
Văzută până'n ziuă, doar de ele
Am stat la marginea ferestrei mele
Cu inima de dorul tău bolnavă.
Și-n taină, cu dorința-mi turburată
De-a fi cu tine, închipuiam o scară
Cătră fereastra ta de lături dată,
Și-n gând, în preajma ta intram odată
Cu fluturii din nopțile de vară.
Și-n dimineți fierbinți de par'că ape
În ceruri tremurau de atâta soare
Veneai, cu ceasul soarelui, aproape!
Cum ți-am ascuns sub aplecate pleoape
A gândurilor mele sbuciumare!
Tu nu-ți mai amintești de dimineața
În care singur ai venit odată,
Și-n mânile-ți îmi îngropasem fața.
Dar mie, turburatu-mi-a viața
Că m'au atins pe gura'nfierbântată.
Și-n seara când te-ai dus, întâia dată
Tu ai văzut tăcuta mea'ntristare,
Și frunții-mi pe-al tău umăr rezemată,
De răul despărțirii i-a fost dată
Întâia și cea din urmă sărutare.
O nu te îndoi că numai ție
Îți scriu, din toată lumea necuprinsă!
Că-n drumul vieții mele au fost o mie
De sărutări cari mi-au dat beție,
Dar fruntea-mi fu numai de tine atinsă.
Pe față-mi, tinerețea mea, neștearsă
Va rămânea, prin darul moștenirii;
Și nici de lacrime ce jalea varsă,
Și nici de patimă nu va fi arsă,
Și nici de legea timpului ș'a firii.
Dar tinerețea mea adevărată
S'a scuturat de pulberea ei ninsă,
Căci sufletul, ca fluturii, odată
Își are'n viață vremea fermecată,
Și-și are'ntâi splendoarea neatinsă.
Iubirea cea dintâi ți-am dat-o ție
Când mintea-mi nu putea ca s'o înfrâne.
Ți-am dat a vieții mele curăție.
Tu singur, tu întâiul, tu pe vecie
Iubirea vieții mele vei rămâne!
Și când gândesc ce mult mi-au fost străine
Iubirile din calea-mi sbuciumată!
Ce scurtă vreme atâta trudă ține!
Azi numai că te-am întâlnit pe tine
Un preț mai dau vieții mele toată!
O, nu știi patima renăscătoare
Cu ce tărie nouă iarăși arde!
Când astăzi friguri mult dogoritoare
M'abat - când sufletul din nou mă doare
De deșteptarea amuțitei coarde!
Mă simt ca pe un lung drum rătăcitoare,
Aș vrea acum să mă re'ntorc din aste
Fugare drumuri, ca pe o largă mare
Ce bate insule cu'mbătătoare
Grădini, și scaldă fețe vii de coaste.
Grădinile zadarnice s'apună
Departe cu a lor roade'nveninate!
Și coastele să piară de furtună!
Și valurile mari ce aspru sună
Rămâie'n zare tot mai depărtate!
Căci dac'am rătăcit pe mult amara
Și sbuciumată mare a vieții'ntinse,
Întâia mea iubire-ar fi ea țara
În care odată-aș regăsi comoara
Simțirii mele celei neatinse.
Căci sunt sdrobită de așa cale lungă
Și repede, de e de-acum sfârșită,
Din barca mea ce valurile-alungă,
Cum aș sări pe țărm de-ar fi s'ajungă!
Cum m'aș culca pământului, trudită!
(“Luceafărul” – 16 noiembrie 1910)
Cântec
Pe câmpuri cine-a tors firele moi
Firele morții, cari urmează vântul;
Și’mpodobit cu purpură de foi
Va toarce câmpului întreg veșmântul?
Acum când din grădini garoafe pier,
Și’ncepe naiul vântului să sune;
E toamna, ce la margine de cer
În brâul roșu, caierul și-l pune.
(“Luceafărul” – 16 noiembrie 1910; poem inclus
în “Antologia toamnei” alcătuită de Ion Pillat
Editura Librăriei Universala Alcalay&Co. – 1921)
Pe câmpuri cine-a tors firele moi
Firele morții, cari urmează vântul;
Și’mpodobit cu purpură de foi
Va toarce câmpului întreg veșmântul?
Acum când din grădini garoafe pier,
Și’ncepe naiul vântului să sune;
E toamna, ce la margine de cer
În brâul roșu, caierul și-l pune.
(“Luceafărul” – 16 noiembrie 1910; poem inclus
în “Antologia toamnei” alcătuită de Ion Pillat
Editura Librăriei Universala Alcalay&Co. – 1921)
Tăcere
Tăcerea mea-i pustietatea
În care suferința mută
Amar suspină. Tuturora
Necunoscută...
Precum suspină prin deșerturi
Măreaț'a vântului vâlvoare
Cu grele-aripe de nisipuri
Cotropitoare.
Tăcerea mea tristă-i deșertul
În care patima fierbinte
În taină suferă și arde
Fără cuvinte.
Precum întinsele pustiuri
Sub cerul arzător de vară
Se'nchină fără glas la raza
Ce le dogoară.
Tăcerea mea mândră-i deșertul
În care tainele ascunse
Visează'n suflet, pierdute
Și nepătrunse.
Precum visează trist și falnic
În largile pustiuri, chipul
De sfinx, pe care se prăvale,
În veci, nisipul.
(“Luceafărul” – 16 decembrie 1911)
Cântec de ploaie
Suspină cântul trist al surei ploi
Ș'acelaș glas au mille-i de strune.
Aștepți zadarnic ca să se'mpreune
La cântu-i, mlădieri de glasuri noi.
În veci același cânt din coarde moi
Care se frâng pe geamul cel subțire,
Același tors, în veci, din mii de fire
Pe fusurile arborilor goi...
Și stropii mulți ai nesfârșitei ploi
Spun tainic geamurilor sclipitoare:
“O, voi ce străluciți ca apa! Oare
De ce nu picurați mărunt ca noi?”
Și'n veci fără răspuns e cântul frânt
Ce par'c'o să suspine'ntotdeauna!
Și iar aștepți, când se'mlădie struna
Un cântec nou... Și-i tot același cânt!...
(“Luceafărul” – 20 mai 1912)
Suspină cântul trist al surei ploi
Ș'acelaș glas au mille-i de strune.
Aștepți zadarnic ca să se'mpreune
La cântu-i, mlădieri de glasuri noi.
În veci același cânt din coarde moi
Care se frâng pe geamul cel subțire,
Același tors, în veci, din mii de fire
Pe fusurile arborilor goi...
Și stropii mulți ai nesfârșitei ploi
Spun tainic geamurilor sclipitoare:
“O, voi ce străluciți ca apa! Oare
De ce nu picurați mărunt ca noi?”
Și'n veci fără răspuns e cântul frânt
Ce par'c'o să suspine'ntotdeauna!
Și iar aștepți, când se'mlădie struna
Un cântec nou... Și-i tot același cânt!...
(“Luceafărul” – 20 mai 1912)
Cîntec de plasă
Aruncă-mi, adormită mare,
În coaja pieritoarei vieți -
Din ape calde și amare,
Aruncă-mi stropii fără preț
Ai surelor mărgăritare.
De picătura lor mi-e sete
Și-o caut, cînd pe țărmul larg,
A vinetelor valuri cete
Aduc pietrișuri ce se sparg
Prin algi cu șerpuiri încete.
Dar nestematele mărunte
Cu-a lor zîmbire nu-mi răsar
Și luminosul tău grăunte,
O mare! cîntă în zădar
Cîntarea spumelor cărunte.
Vor fi podoabele-ți pierdute
Tezaur pururi neatins...
Și vecinic ne'nșirate, sute
De sălbi cu bob rotund și nins
O să rămînă necernute.
Dar mă voi coborî în mare,
Purtînd subțire plasă'n dinți,
Și'ncinsă'n aspra cingătoare,
Să'nfrunt alese suferinți,
Să caut stropurile-ți rare.
Din ale verzii mări pietrișuri
Mărgăritarele să strîng,
Cum primăvara, sub stufișuri
Aduni mărgăritar din crîng,
În luminoase secerișuri.
Să plîngă'n scuturate site
Cu lacrimi scumpe, bobii suri
Și uzi ai perlelor răpite
Cu aspră trudă, 'n picături
Bogate, mării biruite.
Să'nșir o vreme îndelungă
Comoara valului amar,
Pe-un fir pe care se alungă,
Să'nșir cu clipele'n zădar
O salbă limpede și lungă.
Dar n'am, ca să le cînt fierbinte,
Ca să le-aleg, ca să le cern,
Ca să le port, - decît cuvinte
În șiruri moi și lungi s'aștern
Podoab'aducerii aminte.
Din a vieții mare crudă
Și zbuciumată, s'o culeg,
S'o lămuresc cu-a minții trudă,
În zâmbitoare sălbi să-mi leg
Podoaba mea, de lacrimi udă.
(“Viața Romînească” – nr. ianuarie 1912)
Aruncă-mi, adormită mare,
În coaja pieritoarei vieți -
Din ape calde și amare,
Aruncă-mi stropii fără preț
Ai surelor mărgăritare.
De picătura lor mi-e sete
Și-o caut, cînd pe țărmul larg,
A vinetelor valuri cete
Aduc pietrișuri ce se sparg
Prin algi cu șerpuiri încete.
Dar nestematele mărunte
Cu-a lor zîmbire nu-mi răsar
Și luminosul tău grăunte,
O mare! cîntă în zădar
Cîntarea spumelor cărunte.
Vor fi podoabele-ți pierdute
Tezaur pururi neatins...
Și vecinic ne'nșirate, sute
De sălbi cu bob rotund și nins
O să rămînă necernute.
Dar mă voi coborî în mare,
Purtînd subțire plasă'n dinți,
Și'ncinsă'n aspra cingătoare,
Să'nfrunt alese suferinți,
Să caut stropurile-ți rare.
Din ale verzii mări pietrișuri
Mărgăritarele să strîng,
Cum primăvara, sub stufișuri
Aduni mărgăritar din crîng,
În luminoase secerișuri.
Să plîngă'n scuturate site
Cu lacrimi scumpe, bobii suri
Și uzi ai perlelor răpite
Cu aspră trudă, 'n picături
Bogate, mării biruite.
Să'nșir o vreme îndelungă
Comoara valului amar,
Pe-un fir pe care se alungă,
Să'nșir cu clipele'n zădar
O salbă limpede și lungă.
Dar n'am, ca să le cînt fierbinte,
Ca să le-aleg, ca să le cern,
Ca să le port, - decît cuvinte
În șiruri moi și lungi s'aștern
Podoab'aducerii aminte.
Din a vieții mare crudă
Și zbuciumată, s'o culeg,
S'o lămuresc cu-a minții trudă,
În zâmbitoare sălbi să-mi leg
Podoaba mea, de lacrimi udă.
(“Viața Romînească” – nr. ianuarie 1912)
Les Perles
Jette-moi, sombre mer attiédie et qui dors,
Tes violettes sur le sable...
Jette-moi les subtils atomes de ton or
Perdu dans tes flots innombrables.
Et parmi les milliers de conques qui se brisent
Et dont l'être frêle se meurt,
Surprends mon cœur, ó mer, avec tes perles grises
Et leur ruisselante splendeur.
…………………………………………………………………………………..
Et quand le flux comme un reptile dans le sable
Rampe un instant et disparaît
Avec la même promptitude insaisissable
Mon espoir se mue en regret
…………………………………………………………………………………...
Jusqu'à ce que mon souffle et mon effort se brisent
Je prolongerais mes tourments
Parmi les sables traîtres où le pas s'enlise,
Et parmi les rocs déchirants,
Et quand je reviendrais, les mains humides, pleines
De conques riches, sombre mer,
Je te rejetterais comme un manteau qui traîne
Sur le sol ses plis bleus et verts...
Mais je convoite en vain ton trésor somptueux,
Car la vague souple déferle
Et l'écume se désagrège peu à peu,
Mais ne m'apporte aucune perle,
Et sur la grève jaune où les mouettes se mouillent
Les ailes, je suis comme au seuil
Inaccessible d'un royaume où s'agenouillent
Ma convoitise et mon orgueil.
De tes colliers perdus, nul ne resplendira
D'une ligne limpide et molle
A ma gorge! - Du moins puisse leur doux éclat
Suggérer en moi des paroles,
Qui saisissent en vers, ô mer, les perles rares
Eparses au fond de tes eaux,
Pour qu'au reflet d'un pur miroir ce chant me pare
De l'illusion d'un joyau.
(“Luceafărul” – nr. 16 mai 1914)
Jette-moi, sombre mer attiédie et qui dors,
Tes violettes sur le sable...
Jette-moi les subtils atomes de ton or
Perdu dans tes flots innombrables.
Et parmi les milliers de conques qui se brisent
Et dont l'être frêle se meurt,
Surprends mon cœur, ó mer, avec tes perles grises
Et leur ruisselante splendeur.
…………………………………………………………………………………..
Et quand le flux comme un reptile dans le sable
Rampe un instant et disparaît
Avec la même promptitude insaisissable
Mon espoir se mue en regret
…………………………………………………………………………………...
Jusqu'à ce que mon souffle et mon effort se brisent
Je prolongerais mes tourments
Parmi les sables traîtres où le pas s'enlise,
Et parmi les rocs déchirants,
Et quand je reviendrais, les mains humides, pleines
De conques riches, sombre mer,
Je te rejetterais comme un manteau qui traîne
Sur le sol ses plis bleus et verts...
Mais je convoite en vain ton trésor somptueux,
Car la vague souple déferle
Et l'écume se désagrège peu à peu,
Mais ne m'apporte aucune perle,
Et sur la grève jaune où les mouettes se mouillent
Les ailes, je suis comme au seuil
Inaccessible d'un royaume où s'agenouillent
Ma convoitise et mon orgueil.
De tes colliers perdus, nul ne resplendira
D'une ligne limpide et molle
A ma gorge! - Du moins puisse leur doux éclat
Suggérer en moi des paroles,
Qui saisissent en vers, ô mer, les perles rares
Eparses au fond de tes eaux,
Pour qu'au reflet d'un pur miroir ce chant me pare
De l'illusion d'un joyau.
(“Luceafărul” – nr. 16 mai 1914)
Ploaia
Azi am văzut, înfiripată, ființa ploii mlădioase:
Avea o haină cenușie și foșnitoare, de mătase.
Purta pe umeri mii de lanțuri subțiri, de-argint, până la brîu,
Dar le zvîrlea pe rînd, în treacăt, pe apa turbure de rîu.
Și de inele fără număr îi erau mîinile'ncărcate,
Și le scotea, pe fiecare, și le zvîrlea pe lac, pe toate.
Lîngă răzoare prin gradină, trecea foșnind de-atîtea ori!
Și răsturna cu poala rochii, pe brazdă, proaspetele flori.
În urmă străbătînd orașul, sub mîna-i geamurile toate
Sub coardele de apă fură în mii de harfe preschimbate.
Dar ploaia cea strălucitoare, pe umăru-i, ca un urcior
Întunecat și plin de apă, purta neistovitul nor.
Și'n toate inimile noastre, pe rînd, trecînd ca un paharnic
Turna ca'n cupe fără număr, dintr’însul, plînsu-i cel zădarnic.
(“Viața Romînească” – nr. mai - iunie 1912)
Azi am văzut, înfiripată, ființa ploii mlădioase:
Avea o haină cenușie și foșnitoare, de mătase.
Purta pe umeri mii de lanțuri subțiri, de-argint, până la brîu,
Dar le zvîrlea pe rînd, în treacăt, pe apa turbure de rîu.
Și de inele fără număr îi erau mîinile'ncărcate,
Și le scotea, pe fiecare, și le zvîrlea pe lac, pe toate.
Lîngă răzoare prin gradină, trecea foșnind de-atîtea ori!
Și răsturna cu poala rochii, pe brazdă, proaspetele flori.
În urmă străbătînd orașul, sub mîna-i geamurile toate
Sub coardele de apă fură în mii de harfe preschimbate.
Dar ploaia cea strălucitoare, pe umăru-i, ca un urcior
Întunecat și plin de apă, purta neistovitul nor.
Și'n toate inimile noastre, pe rînd, trecînd ca un paharnic
Turna ca'n cupe fără număr, dintr’însul, plînsu-i cel zădarnic.
(“Viața Romînească” – nr. mai - iunie 1912)
Pustietatea
Mă'ncinge iar,
Cu chinu-i lung, al frigurilor jar.
Fiori și întunerec m'au înfrânt,
De sete mă frământ,
De sete arzătoare, și de-amar...
În taină lupt
Cu vise ce răsar neîntrerupt
Și-apun în negura somnului mea...
Încerc să leg, cu greu,
În minte-mi lanțul gândurilor, rupt.
Aș vrea să'nving
Durerea ce m'abate și s'ating
Răcoritorul, umedul urcior,
Să sorb ca din izvor
Picurii reci ce'n umbra-i se preling!
Visez că sunt
Pierdută'ntr'un deșert. Că trupu-mi frânt
Par'c'a rămas aici, căzut pe drum
Și părăsit de-acum
De-o caravană ștearsă'n praf și'n vânt...
Unde-am văzut
Demult acest pustiu, întins și mut,
Sub ceru-i arzător, albastru'nchis?
Poate era'n alt vis
Al cărui rost în mintea-mi s'a pierdut...
De peste mări
A răsărit din neștiute zări:
E țara arsă dela miază-zi
Cu văile-i pustii,
Cu tremurul luminii'n depărtări...
În tâmple-mi bat
Ritmele vântului cel necurmat...
De soare ochii îi închid și-aștept
Să mor de rana'n piept,
Ce setea crudă, tainic, mi-a brăzdat.
Ah! cui să cer
Stropul de apă viu, ca să nu pier?
Și cine m'a svârlit pe-acest pământ
Bătut și ars de vânt
Sub dogorîrea vânătului cer!
Într'un târziu,
Când deschid ochii, iată că'n pustiu
Se'nalță'n a luminii tremurări,
Departe'n fund de zări,
Orașe de-un albastru străveziu...
Cum le-am zărit
Numai acum? Ori poate s'au ivit
Pe când dormeam?... Și mă ridic cu greu
Pe-un cot. Dar trupul meu
De trudă cade iarăș istovit...
...Spre-acei străini,
Spre-a lor cetăți cu ape și grădini
Porni-voi sub fulgerătorul cer,
Un adăpost să cer
Nainte de-a fi arsă de lumini...
... Dar nu-s cetăți,
Sunt lacuri – uneori... iar alte dăți
Sunt dealuri mlădiate'n dulci colori
Și moi, ca'ncingători
Pierdute'n tristele singurătăți.
Ah! nicăieri
La inima cumplitei, arsei veri,
Nu-s dealuri, nici grădini, nici ape nu-s!
Ci dorul meu nespus
Le'nfățișază turburii-mi vederi.
Sunt amăgiri
Ce-au proaspetele apelor sclipiri,
Ce-au mii de frumuseți care se șterg
Cu cât spre ele merg
Pe drumul lung al sigurei pieiri!
Pe drumul lung
Al jalnicei pieiri, nu pot s'ajung,
O zări! spre'nșelătorul vostru chip,
Târându-mă'n nisip
Și'n pietre sure care mă străpung.
...Un râu secat
Aici de veacuri albia și-a lăsat,
Și'n desnădejdea-mi totuș chem un val
Când pe râposul mal
Ca'n apă rece fruntea mi-o abat.
lar prin fiori
De friguri îmi închipui bărci de flori
Și roade, lunecând pe râu în jos,
Grele de-al for prisos
Cules dintr'a grădinilor comori.
Brațele'ntind
Vedenia s'ating - dar nu cuprind
Decât fugarul vânt fără de chip.
Și-n valea de nisip
Văd bărcile și râu încet pierind...
Și răscolesc
Nisipul sec, un strop ca să găsesc
Cum îl pătrund cu aspre rădăcini
Uscații mărăcini
Ce'n creasta dunelor se istovesc...
De-atâtea-ori
Beau pulberea ce-ai vântului fiori
Au măcinat din stâncile pustii,
Când roți de vijelii
Sfărâmă piatra'n uriașe mori!
O de-aș putea
Să mă umbresc măcar la umbra mea
Ce vânătă se'ntinde la pământ!
În ea să mă'nveșmânt,
Să mă'nfășor, s'adorm pe veci în ea!
...................................................
Sute de mii
De palmieri și vițe verzi de vii
Deodată tainic m'au împrejmuit!
Ce oază s'a ivit
În nesfârșita, dogorâta zi?
Și ce miros
S'a răspândit din fiori de chiparos!
Iar prin narcizele dela izvor,
Cum cad, din creanga lor,
Rodii roșii'n roua de pe jos!
Văd trandafiri...
Mixandre vii... lzvoare ce-au luciri
Și fețe, ca gâtleji de porumbei,
Și murmurând ca ei
Se pierd sub ale frunzelor boltiri.
Răcoritor
Acum sub tâmplă-mi curge un izvor
Și viața'n inimă-mi s'a strecurat,
Căci valul cel curat
Pe buza-mi arsă tremură ușor.
...Unde-a pierit
Deșertul aspru și nețărmurit?
Și unde s'a sfârșit jalnicu-mi vis?...
...Târziu, am redeschis
Din somnu-mi pleoapele, - și te-am zărit...
Viul izvor,
Florile toate cu mireazma lor
Erau aievea'n sărutarea ta
Ce tainic îmi stingea
Pe buze-al setei jar chinuitor.
(“Luceafărul” – nr. 16 mai 1914)
Mă'ncinge iar,
Cu chinu-i lung, al frigurilor jar.
Fiori și întunerec m'au înfrânt,
De sete mă frământ,
De sete arzătoare, și de-amar...
În taină lupt
Cu vise ce răsar neîntrerupt
Și-apun în negura somnului mea...
Încerc să leg, cu greu,
În minte-mi lanțul gândurilor, rupt.
Aș vrea să'nving
Durerea ce m'abate și s'ating
Răcoritorul, umedul urcior,
Să sorb ca din izvor
Picurii reci ce'n umbra-i se preling!
Visez că sunt
Pierdută'ntr'un deșert. Că trupu-mi frânt
Par'c'a rămas aici, căzut pe drum
Și părăsit de-acum
De-o caravană ștearsă'n praf și'n vânt...
Unde-am văzut
Demult acest pustiu, întins și mut,
Sub ceru-i arzător, albastru'nchis?
Poate era'n alt vis
Al cărui rost în mintea-mi s'a pierdut...
De peste mări
A răsărit din neștiute zări:
E țara arsă dela miază-zi
Cu văile-i pustii,
Cu tremurul luminii'n depărtări...
În tâmple-mi bat
Ritmele vântului cel necurmat...
De soare ochii îi închid și-aștept
Să mor de rana'n piept,
Ce setea crudă, tainic, mi-a brăzdat.
Ah! cui să cer
Stropul de apă viu, ca să nu pier?
Și cine m'a svârlit pe-acest pământ
Bătut și ars de vânt
Sub dogorîrea vânătului cer!
Într'un târziu,
Când deschid ochii, iată că'n pustiu
Se'nalță'n a luminii tremurări,
Departe'n fund de zări,
Orașe de-un albastru străveziu...
Cum le-am zărit
Numai acum? Ori poate s'au ivit
Pe când dormeam?... Și mă ridic cu greu
Pe-un cot. Dar trupul meu
De trudă cade iarăș istovit...
...Spre-acei străini,
Spre-a lor cetăți cu ape și grădini
Porni-voi sub fulgerătorul cer,
Un adăpost să cer
Nainte de-a fi arsă de lumini...
... Dar nu-s cetăți,
Sunt lacuri – uneori... iar alte dăți
Sunt dealuri mlădiate'n dulci colori
Și moi, ca'ncingători
Pierdute'n tristele singurătăți.
Ah! nicăieri
La inima cumplitei, arsei veri,
Nu-s dealuri, nici grădini, nici ape nu-s!
Ci dorul meu nespus
Le'nfățișază turburii-mi vederi.
Sunt amăgiri
Ce-au proaspetele apelor sclipiri,
Ce-au mii de frumuseți care se șterg
Cu cât spre ele merg
Pe drumul lung al sigurei pieiri!
Pe drumul lung
Al jalnicei pieiri, nu pot s'ajung,
O zări! spre'nșelătorul vostru chip,
Târându-mă'n nisip
Și'n pietre sure care mă străpung.
...Un râu secat
Aici de veacuri albia și-a lăsat,
Și'n desnădejdea-mi totuș chem un val
Când pe râposul mal
Ca'n apă rece fruntea mi-o abat.
lar prin fiori
De friguri îmi închipui bărci de flori
Și roade, lunecând pe râu în jos,
Grele de-al for prisos
Cules dintr'a grădinilor comori.
Brațele'ntind
Vedenia s'ating - dar nu cuprind
Decât fugarul vânt fără de chip.
Și-n valea de nisip
Văd bărcile și râu încet pierind...
Și răscolesc
Nisipul sec, un strop ca să găsesc
Cum îl pătrund cu aspre rădăcini
Uscații mărăcini
Ce'n creasta dunelor se istovesc...
De-atâtea-ori
Beau pulberea ce-ai vântului fiori
Au măcinat din stâncile pustii,
Când roți de vijelii
Sfărâmă piatra'n uriașe mori!
O de-aș putea
Să mă umbresc măcar la umbra mea
Ce vânătă se'ntinde la pământ!
În ea să mă'nveșmânt,
Să mă'nfășor, s'adorm pe veci în ea!
...................................................
Sute de mii
De palmieri și vițe verzi de vii
Deodată tainic m'au împrejmuit!
Ce oază s'a ivit
În nesfârșita, dogorâta zi?
Și ce miros
S'a răspândit din fiori de chiparos!
Iar prin narcizele dela izvor,
Cum cad, din creanga lor,
Rodii roșii'n roua de pe jos!
Văd trandafiri...
Mixandre vii... lzvoare ce-au luciri
Și fețe, ca gâtleji de porumbei,
Și murmurând ca ei
Se pierd sub ale frunzelor boltiri.
Răcoritor
Acum sub tâmplă-mi curge un izvor
Și viața'n inimă-mi s'a strecurat,
Căci valul cel curat
Pe buza-mi arsă tremură ușor.
...Unde-a pierit
Deșertul aspru și nețărmurit?
Și unde s'a sfârșit jalnicu-mi vis?...
...Târziu, am redeschis
Din somnu-mi pleoapele, - și te-am zărit...
Viul izvor,
Florile toate cu mireazma lor
Erau aievea'n sărutarea ta
Ce tainic îmi stingea
Pe buze-al setei jar chinuitor.
(“Luceafărul” – nr. 16 mai 1914)
Șerpii
Sub falnica desfășurare de crengi a umedei păduri,
Mă culc în ierburi legănate, și-n palme tâmplele-mi se razmă;
Și nu las somnul să mă-nfrângă cu-a buruienilor mireazmă,
Ci lin încep să șuier cântul ce cheamă șerpii lungi și suri.
Să vie-alunecând subt frunze, cu-ncete mlădieri de ape,
Cu zvârcoliri de-ascunse flăcări verzui, ce-ar tremura sub jar,
Să-ntindă asprii către mine vicleanul cap triunghiular,
În care turburi ochi veghează subt străveziile pleoape.
Cu-o fluierare prelungită începe necunoscutul cânt,
Ce-o să-i adune de departe și-amăgitor o să-i dezmierde.
Și ei se vor târâ spre mine pe mușchiul înflorit și verde,
Ieșind pe rând din întuneric, cum ies izvoare din pământ.
Și iată că de pretutindeni aud un foșnet de tufișuri;
Erau încolăciți pe ramuri, ca lanțul iederei vicleni;
Își plămădeau prin ierburi crude veninul lor de buruieni;
Dormeau cu apele pădurii, ascunși sub grelele pietrișuri.
Dar când descântecu-mi departe zvârli întâiul său fior,
Deodată fiecare-n codru lăsat-a cuibul singuratic, -
Și-nvinși de jalea prelungită a fluieratului cromatic,
Își măsurară-n ritmu-mi straniu, încet, alunecare lor.
Veniți, o, șerpi târând prin ierburi, pe mlădiosul vostru pântec,
Prin ierburi lungi - ca lănci - prin pietre, al vostru chip de vis!
Veniți, voi, ce vă-ncovoiați, ca lanțuri, de-acum sunteți înlănțuiți
De necurmatele cadențe ce torc nemaicântatu-mi cântec.
Veniți misterioși și falnici, voi, fermecați de-un glas străin!
De-acuma zvârcolirea voastră numai la ritmul meu se schimbă
Și fără vlagă e-mpotrivă-mi primejdioasa voastră limbă,
Ce ca o floare otrăvită înalță-amarul ei venin.
Eram prin ierburi lungi culcată și v-așteptam cu ochi de pândă
Ș-acum voi mi-ați adus întreaga putere-a tainicei păduri,
Și viclenia-i mi-ați predat-o cu-nșelătoare cotituri;
Iar fluierarea mea, de-acuma, se schimbă-n cântec de izbândă.
Mă reazăm de-un copac, ș-acolo aștept tot neamul vostru-nvins,
Să mi se-adune la picioare cu trupuri agere de spadă,
Să-nalț, încolăcind pe brațu-mi, sălbateca mea pradă
Și-n cingători însuflețite să las să-mi fie brâu-ncins.
Făr’de putere împotrivă-mi, pădurea-ntreagă-mi este roabă,
Ea, ce mă-nlănțuia cu aspra-i mireasmă și cu teama-i grea,
De-acum împărăția-i toată de teamă și fior e-a mea,
Și-nveninata-i vrășmășie e cucerita mea podoabă.
Sub falnica desfășurare de crengi a umedei păduri,
Mă culc în ierburi legănate, și-n palme tâmplele-mi se razmă;
Și nu las somnul să mă-nfrângă cu-a buruienilor mireazmă,
Ci lin încep să șuier cântul ce cheamă șerpii lungi și suri.
Să vie-alunecând subt frunze, cu-ncete mlădieri de ape,
Cu zvârcoliri de-ascunse flăcări verzui, ce-ar tremura sub jar,
Să-ntindă asprii către mine vicleanul cap triunghiular,
În care turburi ochi veghează subt străveziile pleoape.
Cu-o fluierare prelungită începe necunoscutul cânt,
Ce-o să-i adune de departe și-amăgitor o să-i dezmierde.
Și ei se vor târâ spre mine pe mușchiul înflorit și verde,
Ieșind pe rând din întuneric, cum ies izvoare din pământ.
Și iată că de pretutindeni aud un foșnet de tufișuri;
Erau încolăciți pe ramuri, ca lanțul iederei vicleni;
Își plămădeau prin ierburi crude veninul lor de buruieni;
Dormeau cu apele pădurii, ascunși sub grelele pietrișuri.
Dar când descântecu-mi departe zvârli întâiul său fior,
Deodată fiecare-n codru lăsat-a cuibul singuratic, -
Și-nvinși de jalea prelungită a fluieratului cromatic,
Își măsurară-n ritmu-mi straniu, încet, alunecare lor.
Veniți, o, șerpi târând prin ierburi, pe mlădiosul vostru pântec,
Prin ierburi lungi - ca lănci - prin pietre, al vostru chip de vis!
Veniți, voi, ce vă-ncovoiați, ca lanțuri, de-acum sunteți înlănțuiți
De necurmatele cadențe ce torc nemaicântatu-mi cântec.
Veniți misterioși și falnici, voi, fermecați de-un glas străin!
De-acuma zvârcolirea voastră numai la ritmul meu se schimbă
Și fără vlagă e-mpotrivă-mi primejdioasa voastră limbă,
Ce ca o floare otrăvită înalță-amarul ei venin.
Eram prin ierburi lungi culcată și v-așteptam cu ochi de pândă
Ș-acum voi mi-ați adus întreaga putere-a tainicei păduri,
Și viclenia-i mi-ați predat-o cu-nșelătoare cotituri;
Iar fluierarea mea, de-acuma, se schimbă-n cântec de izbândă.
Mă reazăm de-un copac, ș-acolo aștept tot neamul vostru-nvins,
Să mi se-adune la picioare cu trupuri agere de spadă,
Să-nalț, încolăcind pe brațu-mi, sălbateca mea pradă
Și-n cingători însuflețite să las să-mi fie brâu-ncins.
Făr’de putere împotrivă-mi, pădurea-ntreagă-mi este roabă,
Ea, ce mă-nlănțuia cu aspra-i mireasmă și cu teama-i grea,
De-acum împărăția-i toată de teamă și fior e-a mea,
Și-nveninata-i vrășmășie e cucerita mea podoabă.
Citește aici: ALICE CĂLUGĂRU (destinul unei scriitoare înstrăinate)
Postări
Leave a Comment